Noapte de noapte, după jargonul postmodern. Brusc, ușa se deschide și intră Mizantropul. L-am recunoscut din prima, după buclele perucii și după figura sa de bonom. Era speriat și foarte agitat. După ce mi-a povestit despre neînțelegerile lui cu Sir William Temple, ruda sa îndepărtată, mi-a mărturisit că acuzația actuală era destul de gravă. La început, se supăraseră pe el numai englezii, fiindcă îi criticase într-un mod oarecum neloial, tocmai el născut în Irlanda. Apoi, după ce o vreme, îl citiseră mai toți copiii, acuzațiile se generalizaseră în întregul Occident.
Eu, am pus gaz pe foc :
—Știi maestre că, de curând, compatrioții tăi au montat televizoare în biserici?
—Asta-i bine, tehnica în slujba Domnului, a spus Swift foarte serios, el care se luase la harță cu episcopii corupți.
—Nu, nu! Stai așa că nu e ceea ce crezi tu! La un început de iunie, Anglia avea meci la Campionatul Mondial de Fotbal din Japonia, tocmai într-o duminică dimineață. Pentru a nu-i dezamăgi pe creștinii cumpătați, Arhiepiscopul a recomandat două soluții, la alegere: ori să se monteze televizoare în biserici, ori să se amâne slujba tradițională…
Jonathan rămase mut. Ca să-l înveselesc i-am povestit despre David Beckham, persoana cea mai apreciată în Marea Britanie. Fiindcă îi plăcea fotbalul, Mizantropul îl înjura de zor pe Richard al II-lea pentru interdicțiile impuse sportului-rege. I-am spus că, în zilele noastre, fotbaliștii de clasă se vindeau pe sume bune, precum gladiatorii în antichitate. Un as al acestui sport valora cam cât un avion de linie, Boeing. La noi, țară săracă, ei se puteau vinde pe vin, porci și alte produse agricole. Am continuat istorisindu-i despre „prințesa celor mulți” și tot circul prilejuit de tragicul ei accident, despre extraordinara sensibilitate a poporului, despre tachinarea reginei, plus alte bârfe răutăcioase.
M-așteptam să se bucure, dar el se întrista din ce în ce mai rău. Era totuși patriot! Atunci, mi s-a făcut milă și am început să-i spun povestea războiului din Malvine unde britanicii se descurcaseră foarte bine, precizându-i că, în general, îi socotesc a fi una din națiile cele mai dotate, serioase și tenace. Peste tot, pe unde călătorisem prin Anglia, îmi plăcuse la nebunie. De Eminescu, bineînțeles, nu auzise, însă i-a făcut plăcere să afle că și el admirase sincer rasa anglo-saxonă. I-am mai spus că până și Hitler, dezamăgit de propriul popor, exclamase în ultimele zile ale celui de-al III-lea Reich: „Mai bine mă duceam la englezi!”
—Prietene, mi-a zis Swift, eu acolo va trebui să răspund la niște acuzații clare și tu bați câmpii!
—Stai liniștit, te scap eu de ipocriții ăștia! Mai întâi, aș vrea să știi că ai și prieteni. Nu cred că ai aflat, dar comuniștii te-au apreciat. Numai că ei perpetuau greșeala lui Marx și Lenin, închipuindu-și că defectele se referă la orânduiri și clase sociale și nu la oameni în general…
—De unde să mai iau comuniști astăzi? întrebă Swift disperat.
—Noi am avut unul, dar l-au împușcat. De fapt, era mai mult oportunist decât comunist. Ăsta ținea câte o cuvântare prin fiecare județ, în calitatea lui de președinte. Încheia invariabil cu aceeași formulă: „Și acum la muncă, tovarăși! Vă urez să câștigați locul întâi în întrecerea socialistă între județe! La revedere, tovarăși!”
—Cum puteau să câștige toți locul întâi?
—Vezi c-ai început să te prinzi? Pe aceste meleaguri, logica nu face nici cât o ceapă degerată. Prin comparație, Laputa pare Princeton ori Clubul de la Roma.
—De ce l-au împușcat?
—Degeaba! Dar mai întâi a fost clonat. Acești urmași care, inițial, erau extrem de invidioși pe părintele lor, au întrecut toate așteptările...
—Ce defecte avea? întrebă Jonathan.
—Doamne, dar nici n-avea prea multe! Era mândru ca tot românu', lacom și invidios. Ca ciobanii din Miorița și Ion al lui Rebreanu. (A trebuit să-i explic cine erau aceste minunate personaje.) Era invidios până și pe bucuria celor din jurul lui. Nu-i plăceau oamenii veseli, după cum au declarat apropiații lui. Apoi... se credea extraordinar de șmecher... Adevărul e că șmecher chiar era! Și avea o fixație cu Mihai Viteazul. Cred că-l știi pe Mihai, ar fi putut să-ți fie străbunic...
—Un om nebun, fie el și președinte nu dovedește nimic! Chiar și alți o sută de mii ca el. Eu sunt învinuit că am criticat sisteme, societăți...
—Ascultă... când erai tânăr, cam în perioada în care Temple te luase secretar, Sir Isaac Newton desco-perea legea gravitației. De atunci, întreaga știință și tehnologie e plină de nume anglo-saxone. Mai sunt câțiva francezi, ruși, nemți și vreo trei japonezi în vremea din urmă. Așa încât mă tem că, la proces, dacă va fi vreunul, va trebui și tu să recunoști că te-ai legat tocmai de...
Ajunși în acest stadiu al discuției, Swift se interesă de viața științifică. Voia să știe dacă ironiile lui, cu aspectul lor previzionar intrinsec, aveau vreun reflex în epoca postmodernă, adică dacă exista cineva care să studieze „extragerea razelor de soare din castraveți”.
I-am spus că există oameni în lume care, deși stau extrem de prost cu tehnica, fizica și filozofia, adică și cu practica și cu gândirea, au pretenții de mari cercetători. I-am vorbit de „apa vie”, de „muștarul cu hrean și arome naturale” și de cercetarea privind „grupurile școlare sanitare”.
Maestrul se relaxa văzând cu ochii, dându-și seama că academicienii din Lagado par oameni serioși în raport cu Ministerul Cercetării de la noi.
—Stai puțin! spuse, îngrijorându-se din nou. Nu cumva sunt cazuri izolate? Vreau să spun că nu poți construi o frescă socială, prin inducție.
—Nu e inducție, maestre! E deducție toată ziua! Fenomenul e deja generalizat și mă tem că prea multe nu mai sunt de făcut. Chiar președintele nostru, nu ăla de l-au împușcat, ăsta nou, disidentul, „comunistul cinstit”, a zis odată la nervi că e o țară neguvernabilă. N-a precizat însă dacă e așa de la natura ei, ori clasa politică și guvernul nu sunt capabile să o adminis-treze.
—Înseamnă că e un om lucid.
—Da, e un pește de martie extrem de abil. De câte ori i se prezintă o situație absurdă, gravă, chiar tragică, spune „E firesc...” sau „Era de așteptat...”, exact cum spun creștinii care se lasă în voia Domnului... Numai că el e ateu.
Auzind aceste atacuri directe la președinte și guvern, Mizantropul se miră peste măsură. Nu-i venea să creadă că ne bucurăm de o asemenea libertate. I-am explicat că tocmai asta e tragedia. Criticii sunt ignorați, chiar dacă au dreptate. Politicienii au înțeles, în sfârșit, că vorbele pot fi libere atâta timp cât faptele sunt controlate doar de ei și de cățeii lor. Treptat, s-a ajuns ca escrocii să fie rugați să iasă în public. Ei își fac reclamă, iar televiziunile câștigă audiență. Șmecheria a ajuns să fie o dovadă de potență.
—Aveți chiar atât de mulți hoți? mă întrebă cel care satirizase peste măsură corupția și mita.
—Chestie de percepție. Ăia mici fură petrol din conducte. Sate întregi trăiesc din acest furt, războindu-se cu poliția. Se fură orice. Criminalii jefuiesc case de schimb, precum făceau americanii mai demult cu băncile. Numai că Al Capone nu a fost niciodată o persoană respectabilă, pe când aici, marii șarlatani sunt admirați și li se spune „oameni de afaceri”. Era mai demult o caricatură în ziar. Inculpatul declara cinstit instanței că nu s-a inventat pedeapsă pentru escrocheriile lui. Judecătorul, omul partidului, îi cere calm să dovedească mai întâi că e un adevărat escroc și abia apoi va fi convins că locul lui e în libertate.
—Vrei să spui că și ăsta e un fenomen genera-lizat?
—Bineînțeles, există chiar și o schemă extrem de simplă! Președintele și alte persoane respectabile declară public că nu se pot substitui justiției ceea ce, în sine, constituie un semnal. Justiția tărăgănează până se adună probele și până îndeplinește cerințele proce-durale... pe care e atât de ușor să nu le îndeplinești. Apoi intră în prescriere, ori lumea începe să uite...
—Și poporul...poporul ce zice?
—Chestia asta e mai complicată! Poporul a fost îndemnat, prin imnul său național, să se deștepte. Pe partea cealaltă însă, a venit reclama de la TV cu „Dormi liniștit! FNI lucrează pentru tine!” Mulți au ignorat imnul și s-au trezit fără bani.
—Cred că acum au înțeles, spuse maestrul, convins.
—Aș! Dacă pariezi, pierzi! Este unul haios la România literară, unul pentru care o să se suie mașina pe trotuar după el, într-o bună zi, și care zice că „Veți observa contradicții uluitoare între ceea ce crede românul despre corupție și felul inept în care același român se repede să-i voteze pe cei mai corupți dintre politicieni”.
—Ce înseamnă „inept”?
—Cum să-ți spun?... Uite, era tot un obraznic de-ăsta care îi îmbolnăvește de ficat pe tradiționaliștii fără principii. Mergea pe stradă și punea tot felul de întrebări trăsnite. De pildă, odată, le-a întrebat pe gospodine dacă au spălat vreodată cu detergentul „Dura lex sed lex”. Ele au răspuns, toate, că îl cunosc foarte bine, ba mai mult decât atât, l-au lăudat cu entuziasm.
—Probabil că nu cunoșteau limba latină.
—Evident, numai că era atât de simplu să spună că n-au auzit niciodată de acest soi de săpun.
—S-ar putea ca lumea de pe stradă ori din piață să nu reprezinte o majoritate!
—Din păcate, maestre, absurdități de acest gen se întâlnesc în toate sondajele care testează opiniile oamenilor. Răspunsurile sunt îngrozitor de contra-dictorii. Lumea gândește una, spune alta și face cu totul altceva, ceea ce nu poate duce la nimic bun.
Povestirile mele l-au incitat pe Swift astfel, încât el se arăta din ce în ce mai interesat de viața politică. Așa încât, i-am explicat că, în mare, lucrurile nu se schimbaseră prea mult. Erau și acum, ca și atunci, un fel de Whig și Tory, adică, în fond, două mari partide politice, oricât de multe ar fi fost ele înregistrate la tribunal. Într-unul, intrau cei vechi, crispații, autoritarii, tradiționaliștii, adulatorii Statului, iar în celălalt, cei noi, cosmopoliții, modernii, extravaganții, întreprinzătorii. Lăcomia se găsește din plin în ambele tabere, după cum s-a văzut cu prisosință, deși, dacă ar fi să-i caracterizăm printr-o vocabulă, unii sunt leșinați după putere, iar ceilalți după bani. Există și a treia categorie, niște avortoni care au luat tot ce-i mai scârnav din ambele ideologii.
Ăștia n-au culoare, n-au nimic sfânt, și se mișcă într-una dintr-un partid într-altul. I-am mai povestit cum, după Revoluție, naivii, care se găseau prepon-derent în tabăra progresistă, au făcut o mare adunare, zile și nopți de-a rândul, la Piața Universității, sperând că într-adevăr s-ar putea schimba ceva.
Din balconul clădirii, le vorbeau tot felul de oameni. Unul era mai înfocat decât toți, un student care striga o dată la două minute: „Jos comunismul!”. Președintele de atunci, și de acum, l-a făcut „legionar” și „golan”, adică, pentru noi, niște insulte absolute. Șeful serviciilor secrete de atunci, omul președintelui, cum e și firesc, a organizat o „contrarevoluție” con-dusă de mineri. Oamenii din piață, împreună cu studentul, au fost bătuți...
—Ei bine, dragă Swift, tu care ai ironizat serviciile secrete engleze, pe cine crezi tu că a susținut la președinția țării acel șef al securiștilor, după numai zece ani?
—Pe conducătorul minerilor! zise Swift cu o candoare care m-a înduioșat.
—Ai dat chix! Pe studentul din balcon, maestre, chiar pe el, pe legionar! Sper că ai înțeles acum absur-ditatea întrebării tale: „Și poporul ce zice?” Ai înțeles, nu?
Mizantropul era în culmea bucuriei. Acum era aproape sigur că acuzațiile vor cădea una câte una, precum un castel de nisip. Nimeni nu-l va mai putea învinui de criticism.
Realitatea depășise cu mult situațiile ridicole la care Gulliver fusese martor. I-am mai zis că existau și fenomene noi pe care el nici măcar nu le bănuise. Pentru că nu înțelegea deloc ce înseamnă birocrația, a trebuit să-i reamintesc de academicienii din Laputa cu mașina lor de compus fraze din cuvinte alese la întâmplare. Birocrația este ceva la fel de inutil, dar are un scop precis: chinuirea oamenilor care încă mai au ceva în cap.
—Care este cauza acestui fenomen?
—Sunt trei motive: prostie, răutate, lăcomie. Proporția ingredientelor variază de la caz la caz...Hai, să lăsăm asta pe altădată! Mai bine spune-mi ce teme ai pentru mâine?
Jonathan îmi întinse o foaie de hârtie pe care re-cunoscui imediat textul ce explica originea războaielor din Liliput:
...odinioară, ouăle erau sparte la capătul mai turtit înainte de a fi mâncate; dar pe când era copil, bunicul Majestății Sale voind să mănânce un ou și spărgându-l după vechiul obicei, s-a tăiat la deget; drept urmare, împăratul, tatăl său, a dat un edict prin care poruncea tuturor supușilor săi, sub amenințarea cu pedepse cumplite în caz de nesupunere, să spargă ouăle la capătul mai ascuțit.
Apoi îmi spuse:
—Mi s-a reproșat că așa ceva e imposibil, că împing ridicolul dincolo de limitele realului, chiar și pentru cele obișnuite în cărți...
—Nici gând! La noi, oamenii dau legi absurde pentru lucruri la fel de banale. Să le spui mâine ălora că există legi care stabilesc lungimea cozilor pentru florile vândute în piață și pentru cum anume se scrie un sunet, pe deasupra destul de inestetic. Aceste reguli se schimbă în raport cu orânduirea politică. De curând, ei au stabilit norme pentru cum se transcrie acest sunet când e la începutul ori în interiorul cuvân-tului. Au făcut apel și la strămoși, exact ca în povestea cu ouăle tale. Simțul ridicolului a devenit mai rar decât percepția extrasenzorială... Asta, în timp ce Constituția țării e o capodoperă de incoerență, după cum s-a demonstrat...Nu am apucat să sfârșesc fraza că în casă intră val-vârtej Nebunul. Fața îi era răvășită și o expresie de teamă i se putea citi cu ușurință.
—Nu fii speriat, îi spuse Swift, cred că omul acesta ne poate salva!
—Ne salvează pe dracu'! Sunteți niște idealiști! Nu există salvare pentru noi. Modernii nu mai admit critica. Oricine revendică e socotit un dușman. Este presupus a fi ori musulman fundamentalist ori comu-nist clasic.
—Bine, dragă Kafka, am intervenit eu, dar tu ești, ca să zic așa, dintr-un anumit punct de vedere, opusul islamului. Mă gândesc și la prietenia ta cu Max Brod...
—N-are importanță, ți-am spus, oricine critică e proscris!
—Cine mai e cu voi? am întrebat, căutând să-l mai liniștesc.
—Mulți! Juvenal, Montaigne, Voltaire, precum și Montesquieu, Rousseau, Nietzsche, Orwell, Camus, Chomsky, și mai toți revoluționarii.
—Ce babilonie! Mă mir că l-au scăpat pe Locke și pe Marcuse... Pare sincretismul pur! Cum poți pune la un loc pe teoreticianul democrațiilor moderne și pe precursorul comunismului și al totalitarismului, pe un socialist în derivă și pe un monarhist burghez? Și, colac peste pupăză, pe Nietzsche?
—Ți-am mai spus că toți au ceva în comun! Nu sunt înregimentați! Nu ai dreptul să critici, decât dacă ești înscris...undeva. Trebuie să-ți mai amintesc oare că „decât să spui adevărul împotriva partidului, mai bine greșești odată cu partidul”?
—Oricum, Nietzsche, cu revolta lui totală e destul de ambiguu, chiar dual. În plus, a început să fie revendicat tot mai mult de postmoderni... Bănuiesc, ba chiar sunt aproape sigur, că ăștia sunt majoritari în juriu...
—Să-ți spun ceva, amice, zise Kafka cu superio-ritate. Se vorbește prin culise că discipolul grecilor și admiratorul lui Napoleon va lua cea mai grea condamnare... asta pentru că a intervenit Biserica. Procurorii au reținut nu atât ostilitatea lui prometeică împotriva lui Dumnezeu, cât pe cea asupra preoților. Știi... acolo unde spune că discursul lor devitalizează oamenii, promovând numai valorile bolii și ale slăbiciunii și deloc pe cele ale bucuriei și forței, de parcă Dumnezeu ar fi numai suferință... În plus, chestia cu nazismul...
—Asta e răsuflată de mult! am conchis eu. Spune-mi mai bine ce i se reproșează lui Montaigne și lui Rousseau?
—Aici ai nimerit-o! Amândoi suferă de aceeași chestie, chit că acuzația e cusută cu ață roșie. Ei au insinuat, într-un fel sau altul, că întreg poporul ar fi vinovat, nu numai conducătorii. Cu alte cuvinte, dacă materialul e prost, cum vrei să iasă costumul?
—Oricum, pe Montesquieu n-au niciun motiv
să-l condamne! Doar trăim după regulile lui, am zis cu dezamăgire și puțin invidios pe inteligența tăioasă a lui Kafka.
—Ești copil! Revoluționarii sunt buni până când îi scoală pe cei vechi de la masă și îi așează pe cei noi. Dacă n-au avut bunul-simț să moară la timp, se mai găsesc soluții. Montesquieu a zis că în Europa nimic nu mai seamănă cu vechea Anglie pe care a admirat-o el. Totul e pervertit.
Aici Swift sări ca ars de pe scaun și-și vărsă focul pe compatrioții săi:
—Minciuni! În Anglia, era o decadență vădită! Numai lingușitorii aveau trecere. V-am spus doar că, în tinerețe, „trei regi m-au asigurat că, de-a lungul domniei lor, nu au înțeles niciodată să prețuiască un om de merit și dacă totuși acest lucru s-a întâmplat, se datorează, de bună seamă, unei greșeli”... Nu exista niciun criteriu de valoare...
—Mai termină odată cu criteriile de valoare! țipă Kafka. Dacă vei vorbi așa și la proces, ne bagi pe toți la apă! Decât să le zici de elite, mai bine îi împuști...
Văzând că sunt gata să se încaiere, m-am hotărât să intervin, căutând totodată să aflu cât mai mult despre acest straniu conflict:
—Domnilor, vă rog să vă liniștiți! Dragă Jonathan, trebuie să înțelegi că lipsa criteriilor e un fapt oarecum pozitiv, deoarece asta înseamnă că ele pot apărea oricând. Să vezi cum e când ele există și sunt răsturnate cu capul în jos. Nici dracu' nu le mai pune la loc! Ăștia au reușit ceea ce nici Dumnezeu nu poate, pe pământ, adică cei din urmă să fie cei dintâi... Iar tu, dragă Franz, n-are rost să te enervezi! La urma urmei, nu mă interesează ce se întâmplă în tot Occidentul! Eu îți furnizez niște argumente de aici... Europa, dacă vrea să-și vadă viitorul, poate privi liniștită spre această zonă. Dorința ei de a-i concura pe americani e hilară... Ăia știu să muncească, nu se țin de orgolii și de hârtii...în două sute de ani, au construit cinci Europe...
—Fie! Crezi că poți demonstra vreo legătură între Procesul meu și realitatea din această zonă?
—Nimic mai simplu! Dușmanii lui Josef K. decid fără argumente și fără justificări. Cele mai stranii ilegalități sunt înfăptuite sub lege. Recunoști, nu? Ei bine, la noi n-au existat nicicând mai multe instituții și legi împotriva crimei, iar statisticile arată o creștere continuă a fenomenului. Cifrele raportate, ținute secrete, sunt de câteva ori mai mari decât în orice țară occidentală. O parte din tâlhari se ascund chiar în acele instituții...
—Legătura e slabă, superficială, spuse Kafka.
—Ce vorbești? Îți aduc imediat zeci de Josef K. care stau la pârnaie, fiindcă au furat o pâine sau un săpun. În schimb, cei care fură de milioane de dolari dictează poliției și justiției pe cine să aresteze și pe cine să condamne...
—Tot superficial!
—Dragă Franz, spune-mi te rog, de ce, deși ares-tat, Josef K. se poate plimba liber și se poate duce nestingherit la serviciu?
—Pentru că nu contează actul în sine, ci starea de teamă... El e urmărit, e prigonit, e strivit de o societate absurdă, ostilă...
—Vezi, vezi?! Exact ce-ți spuneam! Să nu crezi că la noi grațierile se dau din compasiune pentru condamnați. Nici vorbă! Din timp în timp, trebuie indusă o teamă suplimentară asupra oamenilor. Prin orice mijloace, în conformitate cu doctrina dictatorului împușcat, poporul trebuie coborât în infern.
La știrile de la radio și TV, se face zilnic inventarul morților și al celorlalte victime: copii otrăviți sau căzuți în fântână, mâncați de câini sau bătuți de părinți, babe violate și absolut toate automobilele care se ciocnesc sau iau foc... O zi în care nu se întâmplă astfel de lucruri e zi de doliu pentru regia de știri... Optimismul e pentru ei ca tămâia pentru draci.
—Cred că exagerezi! zise Kafka.
—Asta încă nu-i nimic! Întrucât tonul face muzica, toate aceste lucruri sunt prezentate în stilul caracteristic unei apocalipse inevitabile...
—Și cum, nimeni nu se mai distrează?
—Ba da! Ne distrăm de minune! Surescitați de stresul de peste zi, nu mai putem să ne relaxăm decât cu senzații tari, sex și violență. Televiziunile autohtone se milostivesc de noi și ne oferă, generoase, acest drog. Aproape tot ce se poate vedea are conotație sexuală, de la scheciuri și show-uri până la reclame comerciale. Mie îmi plac concursurile între femei cu cine își scoate mai repede chiloții și... alea în care diferite persoane publice, legate la ochi, pipăie corpuri dezbrăcate de femei și bărbați, amuzându-se teribil.
—Doar nu vrei să insinuezi că toate acestea se întâmplă numai în această zonă? întrebă Kafka.
—Nicidecum! Problema nu e că dincolo nu ai putea întâlni Răul, ci că aici este extrem de dificil să găsești Binele. Și nu e vorba că dincolo nu sunt probleme, ci că aici există o persistență diabolică în inepție și ineficiență...
I-am părăsit pe Swift și Kafka, relaxați, cu niște vin de Bordeaux în pahare, depărtându-se ușor în aburul unei armonii aproape perfecte... În cameră, se făcuse înăbușitor de cald.
Televizorul rămăsese des-chis și tocmai se prezentau ultimele știri ale zilei de 9 iunie 2000. Seceta persista de câteva luni. Tânguielile și lamentările, după obiceiul locului, ajunseseră la paro-xism (niciuna din aceste spaime nu s-au justificat în timp).
Au fost prezentate, pe rând, absolut toate presu-pusele efecte nocive ale acestei secete, cu bine-cunos-cutul glas, caracteristic iminenței unui cataclism mon-dial. La sfârșit, figurile crainicilor se înveseliră brusc. Era rubrica „meteo”: „Și acum, în sfârșit, o veste bună! Vremea se menține frumoasă și călduroasă în toată țara!”
Comentarii