Așa cum dvs. nu vă puteați imagina ca un Papă „să dea cu pumnul”, fie și simbolic, nici eu și nici mulți alți oameni nu s-ar fi așteptat să vadă în Europa o pornografie ca aceea cu Sfânta Treime și, mai ales, nu se așteptau ca milioane de francezi să se solidarizeze cu acea porcărie… După cum vedeți, trăim într-o lume a neașteptărilor…
Cei care spun „bine, dar orice ar fi făcut, nimic nu justifică crima”… ascund o perversitate argumen-tativă, așa cum „diplomatic” observă politicianul Cristian Diaconescu la B1 TV: „Nu putem judeca ce a făcut rău Charlie Hebdo, fiindcă fapta lor e acoperită de grozăvia crimei”. Pe de altă parte, dacă nu era regretabila crimă, mulți dintre noi nu ar fi aflat niciodată de putregaiul care zăcea la Paris…
Sunt alții care spun „ce este atât de grav să satirizezi o dogmă? Nu este grav, ar putea răspunde altcineva, dar cine v-a spus că viața e bunul cel mai de preț? Din punct de vedere teoretic și aceasta este tot o dogmă. Cu ce o susțineți? Cu tablele lui Moise? Păi, tocmai v-ați ridicat împotriva religiei! O susțineți poate prin tradiție sau consens? Sunt atâtea cazuri în care onoarea și credința sunt puse înaintea vieții: dacii, cavalerii evului mediu, bărbații care se duelau, japonezii în al doilea război mondial, islamiștii acum…
În altă ordine de idei, dv. absolutizați în mod nefiresc parabola cu obrazul întors. Vivekananda, sesizând paradoxul de care pomeniți (contradicția aparentă dintre principiul nonviolenței și principiul dreptății), încearcă să-i ajute pe creștini. El spune (e regretabil că un hindus, cu concepții nonviolente superioare oarecum creștinilor, rezolvă o dilemă relativ simplă) că principiul se aplică, numai dacă atacatorul este sensibil inferior (ca forță) victimei.
Dacă atacatorul poate pune viața în pericol sau alte valori colective, atunci principiul apărării poate prevala. Desigur, nu este cazul cu Charlie Hebdo. Acolo este o problemă mult mai complexă. Acolo s-a atacat Credința în sine, în tot ce are ea mai înălțător. Chestia cu Islamul și cu Profetul Mahomed este „praf în ochii proștilor”. În general, nu subscriu teoriilor conspirațio-niste, dar dacă subiectul se autoidentifică… nu am altă soluție. Nu au spus cei de la redacția tabloidului că „au atacat deopotrivă și pe evrei și pe creștini, iar aceștia nu s-au supărat?”… Păi cum să se supere, dacă procentajul de evrei credincioși este cca 38 %, iar al francezilor credincioși cca 37 % (față de statistica mondială cu 59 % și mahomedani cu cca 74 %). Iată că s-a aprins lumina în sat…
În emisiunea Credința și cultura de la Trinitas TV (03.02.2015), domnul Octavian Soviany observa că desenatorii știau prea bine că mahomedanii au o credință mai autentică decât creștinii, în sensul că cei care intră în moschei, chiar cred (și nu sunt deloc, toți, obligați să creadă) și că noi nu facem așa ceva, deși decorăm sărbătorile și festivitățile cu semnul crucii, într-un mod cât se poate de meschin… Eu cred că se încearcă să se contracareze un fenomen mult mai grav: religia mahomedană este singura ai cărei adepți cresc numeric, în timp ce toate celelalte religii scad ușor… Cei care pun acest fenomen pe seama „înapoierii” trebuie să rezolve o altă problemă: de ce foarte mulți savanți și mari oameni de cultură au fost religioși?
Noua Democrație încearcă de mult timp și cu ceva rezultate notabile să atace religia și familia. De ce încearcă acest lucru? Pentru că, în mândria ei nemăsurată, nu poate admite că există ceva ce nu poate controla. Acest control este disimulat adesea sub denumirea „secularizare”, termen destul de dificil de înțeles pentru omul de rând, dar al cărui „prefix”, cel puțin în limba română, este foarte sugestiv. Controlează politicul, controlează economia, ceva mai nou, cultura și cercetarea științifică, dar nu controlează suficient viața oamenilor.
Exact așa gândeau și comuniștii. Pe fond, nu s-a schimbat nimic, doar mijloacele sunt mult mai subtile, se păstrează aparența libertății… Acesta nu este un proces de intenție. Există zeci de documente ce probează aceste fapte și sunt multe personalități care susțin argumentele. Tot mai mult, acestea încep să intre și în conștiința omului de rând, chiar dacă sub forma teoriilor conspiraționiste mai puțin argumentate. Când cele două fenomene se vor contopi, conceptul va intra în Istorie și, de acolo, nu îl veți mai putea scoate cu nimic, nici chiar cu Charlie Hebdo.
Priviți la multe documentare și filme artistice recente, la cărțile lui Dan Brown etc., etc. Toate atacă credința, pe Iisus și creștinismul. Deși sunt atâtea subiecte de cunoaștere autentică, de cultură, atâtea dileme și controverse. Dacă analizezi dimensiunea spațiului dedicat ridiculizării religiei, constați că este absolut disproporționat față de alte subiecte, cu adevărat demne de ridicol…Ei nu știu bine cum se mișcă un electron în jurul nucleului, rămân năuci, dacă le pomenești de ecuația lui Schrödinger, nu au auzit niciodată de James Clark Maxwell sau de Teoria haosului, tot ce știu despre Galilei este că s-a certat cu Biserica, confundă relativitatea cu relativismul, dar… îi roade grija câte neveste a avut Iisus…
Dacă evenimentul cu Charlie Hebdo s-ar fi petrecut în primii ani de după 1989, în mod sigur, reacția mediului autohton ar fi fost cu totul alta. Ar fi fost prea disonant cu „E ajunul Crăciunului! S-a născut Iisus pe acest pământ!”. Astfel că, moral vorbind, mitocănia se relevă a fi setea de a trece în derizoriu valorile la care ai eșuat să ajungi, pentru că nu te-ai învrednicit de ele… :
Altfel spus, mitocanul (citește Charlie Hebdo) se eliberează de sentimentul inferiorității sale funciare coborând și, niciodată, ridicându-se. El descoperă ca unică egalitate posibilă egalitatea în jos pe care o poate obține numai în două feluri: fie suprimând modelul, fie înjosindu-l mai departe... De fapt, indignarea este sentimentul fundamental al oricărei morale. Într-adevăr, odată discriminarea răului făcută, indignarea vine să ne separe, emoțional, de prezența lui. Absența discernă-mântului și nu vreo înțelepciune specială este, în fapt, cea care ne acomodează cu orice. [H.-R. Patapievici].
Cum ați denumi această transformare relativ rapidă? Ați numi-o progres, evoluție? Nici vitrinele de la Mall nu se schimbă atât de repede ca principiile societății capitaliste contemporane (în special, după victoria împotriva comunismului…).
Vedeți, stimate domnule X, tocmai această metamorfozare rapidă a valorilor și a criteriilor, ca să nu spun această relativizare, care merge până la extincție, dă apă la moară teoriilor conspiraționiste.
Oare de ce, în filmul lui Zeffirelli, Iisus îl privește cu simpatie pe Barabas, deși acesta îi ținea un discurs agresiv? Nu-i cunoștea oare pornirile criminale? Și de ce pe omul bogat îl privește cu atâta dispreț? Nu cumva prevalează spiritul de dreptate? Am adus în discuție această percepție ca alternativă la exemplul dvs. cu prințul Mîșkin al lui Dostoievski…
Revenind la concluziile dvs., dreptul la violență acordat „cu preempțiune” Statului este doar un surogat de morală. Din păcate sau din fericire, creștinismul, ori îl iei cu totul, ori nu-l mai iei deloc. Nu spune oare Iisus într-o frumoasă pildă, atunci când este ispitit de farisei: „Să ridice primul piatra acela ce este fără de păcat”.
Sunt statele occidentale actuale lipsite de păcat? Nu lipsite de păcate, ceea ce ar fi cam mult, ci lipsite măcar de păcate strigătoare la cer? Vreți să credem că, dacă UE ar dori cu adevărat eradicarea drogurilor, de exemplu, acest lucru nu ar fi posibil? De ce nu o face?
A explicat, acum câțiva ani la Antena 3, un ofițer SRI: cca 60 % din banii iliciți ajung la Poliție, la magistrați, la oamenii politici (!). Dacă ofițerul SRI minte, atunci avem o problemă la fel de gravă.
Dacă fostul președinte minte când vorbește despre statul ticăloșit, atunci avem o problemă și mai gravă.
Așa că va trebui să vă hotărâți: ori avem un stat paranoic, ori un stat ticălos…
Înțeleg foarte bine că trebuie să existe un Cezar, dar nu-i atribuiți acestuia, în mod ridicol, și calitatea de autoritate morală. Statul poate deține cătușele, dar Etica, credința, religia, biserica dețin referențialul. Dacă distrugem acest referențial, fie el și informal, așa cum se încearcă cu obstinație astăzi, ajungem la situații halucinante, cum este cea din România infracțională a zilelor noastre, ori cea prezentată în filmul american In the Heat of theNight: A Matter of Justice (a se viziona).
Cu vreo doi ani în urmă, un spectator, profitând de neatenția stewarzilor, a intrat pe teren în timpul unui meci de fotbal și i-a aplicat o lovitură puternică unui jucător de la Steaua care a avut nevoie de intervenția medicului. Comentariul a fost: „Dacă va fi găsit vinovat, bărbatul riscă o pedeapsă de…” Cum adică dacă va fi găsit vinovat? M-am gândit mult care ar fi putut fi condițiile în care acel bărbat să nu fie vinovat… Nu am reușit să identific decât două: bolnav psihic sau drogat cu forța. Exprimările acestea echivoce, abuzul de prezumție de nevinovăție, de erori de procedură etc. încearcă, în mod insidios, să inducă ideea că normele morale nu mai sunt cognoscibile, că ele nu mai aparțin oamenilor și bunului-simț, ci statului.
Adevărul este că Occidentul și-a pierdut busola. A început cu relativizarea principiilor și a adevărului (inclusiv cel istoric și cel științific) până ce a ajuns să arunce morala într-un proces de extincție. Acum încearcă să legifereze moralitatea și imoralitatea. Nu va reuși niciodată. Cu cât va înmulți legile și para-grafele de lege, cu atât va fi mai greu de obținut Justiția.
Etica este o categorie superioară legii și sunt convins că dvs. știți asta foarte bine. Nu găsesc altă încheiere mai bună decât niște texte din Lao Zi:
De aceea, pierzându-l pe tao, recurgi la virtute.
Pierzând virtutea, recurgi la omenie.
Pierzând omenescul, recurgi la morală.
Pierzând moralitatea, recurgi la ritual.
Ritualurile nu sunt decât umbre palide
Ale cinstei și loialității.
Capul dezastrului.
[…]
Cu cât sunt mai stufoase legile,
Cu atât se vor înmulți hoții și bandiții.
POST-SCRIPTUM
Acest text poate părea eclectic, deoarece amestecă Taoismul cu fotbalul, România cu Charlie Hebdo, B1 TV cu Antena 3 și Evangheliile cu SRI. Toate fac parte din Cultura noastră și există o profundă legătură între ele. Scrierea a fost inspirată de un celebru text apărut în mediul virtual și aparținând unui la fel de celebru personaj al culturii autohtone contemporane, ca răspuns la o intervenție publică a Papei, referitoare la Charlie Hebdo.
Sunt destui francezi care își permit să aibă o altă opinie, precum prințul Charles-Philippe d’Orléans duce de Anjou:
Voi merge împotriva curentului politeții emoționale și mă voi disocia de mișcarea «Je suis Charlie». Nu, eu nu sunt Charlie, pentru că nu am îndrăgit niciodată acel ziar maniheist... Charlie Hebdo este o foaie vulgară, disprețuitoare la adresa opiniilor care nu sunt ale ei, care, sub masca libertății de exprimare, își permite toate provocările. Charlie Hebdo este un ziar agresiv care exploatează filonul urii religiilor. Charlie Hebdo este imaginea societății atee și europene de stânga, un furnizor de ranchiună și un inamic al respectului și al fraternității între popoare și între oameni, indiferent de diferențele lor, de rasă, culoare, religie... A aduce omagiu victimelor, DA. A aduce un omagiu lui Charlie Hebdo, NU.
Mai apoi, conform stilului caracteristic, și românii s-au ofuscat când au fost atinși în amorul propriu, titrând în ziare: „Derapaj rasist al publicației Charlie Hebdo! Caricatură incalificabilă cu Simona Halep, după victoria de la Roland Garros”.
Sau: „Hebdoșii ăștia nu au decât să continue să-și producă liber abominațiile, dar și eu am dreptul să nu fi vărsat și să nu vărs vreodată o lacrimă pentru ei”, a spus CTP-ul la Digi 24.
Comentarii