Cel care caută nu are odihnă până nu găsește.
Găsind se va tulbura.
Tulburat, se va minuna.
Minunându-se, va domni asupra Întregului.
Domnind, va dobândi Repaosul.
Evanghelia după Toma
Bătrânul pășea istovit pe caldarâmul încins. Oboseala îi umpluse trupul și urcase până în creier. Se înfipsese acolo și acum își întindea tentaculele uleioase în toate zonele sfinte ale minții. Niciodată nu mai cunoscuse adormirea cugetării limpezi în asemenea măsură.
De fapt, nu era prea în vârstă. Trupul său putea dezvolta o forță și o agilitate neobișnuite când animalul din creier îl părăsea, el însuși obosit de stăruința devorării omului. Nici alura și nici mișcările nu trădau simțirea lui. Mulți oameni i se adresau cu „băiete” ca și cum abia acum ar fi pășit în viața cea adevărată. Dar el știa mai bine decât oricine că era bătrân.
De la o vreme, vehiculele care treceau pe lângă el îl oboseau și mai tare. Forfota oamenilor din târg pierduse din farmec, iar curiozitatea, pe care toate acestea i-o stârniseră altădată, se tocise. De când se știa, trăia în acest oraș. Mulți dintre prieteni și cunoscuți fugiseră de molimă, iar alții dispăruseră misterios, ori muriseră, încât nu mai știa aproape pe nimeni. Și totuși, toată lumea îi părea cunoscută. Se gândea că ăștia de acum trebuie să fie, cel puțin în parte, copiii celor pe care îi cunoscuse în tinerețe, așa încât nu se putea să nu le semene...
De mic, îi plăcuseră bijuteriile și bijutier se și făcuse. La început, copil fiind, meșterea singur din rămășițe – sârme, gablonzuri stricate și sticle colorate – cercei și coliere ce stârneau admirația vecinilor și învățătorilor. Mai târziu, luase gustul obiectelor de valoare. Cutreierase prăvăliile meseriașilor și vânzătorilor din târg și învățase să deosebească metalul nobil, lucrătura migăloasă și pietrele de valoare. Dar calfă și meșter de-adevăratelea nu fusese niciodată, deși bijutieri de seamă veneau să-i ceară sfatul. Desăvârșirea nu se împlinise în el, fiindcă de timpuriu îl cuprinsese patima.
Își mâncase sufletul și viața, adunând și citind cărți. Nici acum nu știa dacă să-l blagoslovească ori să îl hulească pe bătrânul lui tată care îi vârâse în minte și, mai apoi, în inimă ideea curioasă că adevărul și viața pot sălășlui în cărți.
La început de tot, o luase ca pe un fel de poveste. Nu credea nici în realitatea ei și nici nu se îndoia de tot. Pur și simplu, umblase ca un mecanism programat să acumuleze cuvinte și idei. Mâncarea și hainele și le câștigase cu greu, muncind pe la diverși meșteri. Când reușea să monteze câte o piesă deosebită, se îmbogățea pentru o vreme, iar banii îi risipea repede ori cu prietenii, ori cheltuind prin anticariate. O parte din câștig îl împărțea cerșetorilor, din ce în ce mai numeroși, care cutreierau străzile aglomerate. Rămâ-nea la fel de sărac, cu toate că nu suferise niciodată de foame. Apoi o lua de la capăt...
De câțiva ani, profețiile tatălui începuseră să se adeverească. Îi spusese că, dacă va avea răbdare, va ajunge să pătrundă înțelesul cărților vechi care, oamenilor de rând li se par de neînțeles și fără de vreun folos. Că va reuși să cunoască într-o noapte de liniște și taină mai mult decât alții într-o viață. Că va prinde simplitatea lucrurilor și nesfârșitele lor complicații aparente. Acum însă era sărac. Nu mai avea bani și nu mai găsea de lucru. Frica de a cunoaște adevărata sărăcie îl împinsese pe drumul pe care mergea astăzi, spre casa arhivarului. Clădirea mare, vopsită în alb, sobră dar elegantă, avusese și alți proprietari de-a lungul timpului. O știa demult, iar acum i se părea nouă și impunătoare, ca și cum ar fi văzut-o pentru prima dată.
* * *
În casă, era întuneric și răcoare. Camerele spațioase și foarte înalte și zidurile groase separau perfect lumea și căldura orașului de universul acela tihnit și fără vârstă.
Mirosul cărților vechi și al lemnului te îmbia la meditație ori la un somn liniștit, încărcat cu visele copilăriei. Arhivarul se plimba prin cameră nervos și totuși sigur pe el. Niciodată și în nicio împrejurare, nu își pierduse această siguranță. Când fusese atacat sau se simțise în inferioritate, se strecurase cu dibăcie în apărare și chiar se aliase tacit cu adversarii lui. Nu lovise decât atunci când fusese sigur pe situație. Mai învățase că adversarul odată lovit, trebuie distrus.
De mic, cunoscuse greutățile vieții. Familia nu fusese foarte săracă, dar tatăl căzuse de timpuriu în patima violenței ațâțate de băutură. Apoi murise.
Tot ce avea acum își construise numai prin munca lui și prin abilitatea de a manevra interesele și bârfele orașului, printre mai-marii zilei. Acum, era mândru de realizările lui și de felul cum îl privau oamenii.
Toată lumea îi spunea „arhivarul”, deși nimeni nu știa exact de ce. La drept vorbind, nu era decât anticar, colecționar și comerciant de carte. O meserie ca oricare alta. Citise mult, dar nu punea mare preț pe cele scrise în cărți. Credința lui, dacă avea vreuna, era că îndeletnicirile fuseseră create pentru ca oamenii să aibă ce munci.
Adevărata onoare ți-o dădea numai munca. De aceea, nu vedea cu ochi buni vizita de astăzi. Nu-l întâlnise niciodată pe bijutier, dar auzise multe despre el. Dacă n-ar fi fost teama de părerile și bârfele oamenilor, n-ar fi primit niciodată pe cineva atât de diferit față de el. Cel mai mult însă, îl supăra faptul că nu reușea să-l disprețuiască pe acest singuratic.
În majoritate, oamenii erau dominați de disprețul lui ascuns, doar atât cât trebuia, sub masca ama-bilităților. Încerca însă zadarnic să se întărâte. El, cu tenacitatea lui, câștigase pas cu pas, încet și sigur. Bijutierul, în schimb, țintise sus și ratase. Acum timpul îl ajungea din urmă. Nu-i suporta pe acești oameni cu pretenții de gânditori. Îi plăceau muncitorii. Pe deasupra, bănuia că vine să-i ceară ceva de preț. Și mai intuia că ar fi dorit să se angajeze la el, fiindcă nicăieri nu se mai găsea de lucru...
Când auzi clopoțelul de la intrare, avu un senti-ment ciudat care îi spori nervozitatea. Rămăsese singur acasă, ca de fiecare dată când primea vizite nedorite. Se simțea mai în siguranță, mai ales, că nu trebuia să se mai prefacă. Nu erau alți ochi care să-i judece purtarea față de oaspeții nepoftiți. De cum îl zări pe bătrân în pragul ușii, își dădu seama că nu se înșelase. Omul nu-i plăcea deloc. Deși părea timid, chiar umil în purtare, avea aerul acela de superioritate și de încredere absolută, ca un fel de har pe care îl câștigă extrem de puțini bărbați.
Pe de altă parte, vedea bine din tresărirea fină a ochilor și din ușoara crispare a feței bătrânului că nici acesta nu-l simpatiza.
—Intră, băiete... Ia loc și spune-mi cu ce-ți pot fi de folos. În vremurile astea, e mare lucru, dacă poți ajuta pe cineva.
Arhivarul era mai tânăr, dar arăta mult mai în vârstă decât oaspetele lui. Nimeni n-ar fi putut spune dacă acel „băiete” era o urmare firească a înfățișării sau dacă gazda voia doar să-și asigure de la început o anume superioritate. Bijutierul păru că evaluează rapid locul unde se afla și omul pe care îl vedea pentru prima dată și îi răspunse:
—Am venit să te rog să-mi împrumuți a Cincea Carte. O citesc și ți-o înapoiez.
Făcu o pauză ca și cum s-ar fi gândit că a început prea brutal. Apoi continuă:
—O pot citi chiar aici, la tine...
—De ce crezi că celelalte patru nu-ți pot liniști sufletul? întrebă arhivarul cu o ironie abia bănuită.
—N-am spus asta. Știu doar că în cartea pe care ți-o cer sunt scrise lucruri pe care nu le poți găsi...
—Dacă n-ai văzut-o niciodată, de unde știi toate acestea?
—Lucrurile adevărate nu pot fi ținute ascunse prea mult timp. Am aflat despre ea din alte cărți. Apoi, mai demult, am oferit o bijuterie valoroasă oricui mi-ar aduce-o doar ca să o citesc. Totul a fost în zadar. De curând am auzit că un exemplar se află chiar aici, în biblioteca ta.
Bărbatul privea în gol și părea că nici nu-l mai ascultă pe bijutier. Trecură câteva secunde până să-i răspundă:
—Adevărul se află în tine și tu știi asta la fel de bine ca și mine. De ce vrei să-ți tulburi mintea și sufle-tul, și poate, să-i tulburi și pe alții?
—Vorbele astea le-am auzit de mai multe ori, spuse în diferite feluri. Și tu știi, la fel de bine ca mine că înțelepciunea lor este îndoielnică, răspunse bătrânul cu o voce ce trăda siguranță și optimism. Tu ai citit cartea?
—Da.
—Și te-a tulburat?
Arhivarul se convinse că modestia bijutierului nu se manifesta decât cu oameni obișnuiți și în împrejurări obișnuite. Când intra în lumea lui, a filozofărilor, se simțea tare și putea deveni agresiv.
Iar acum, părea hotărât și mergea drept la țintă. Singura șansă era să-l țină jos în realitatea banală de fiecare zi.
—Băiete, am să-ți spun un lucru pe care aș dori să încerci să-l pătrunzi, cu atenție și răbdare. Viața nu e numai cunoaștere. Știi bine că iubirea merge înaintea ei. Chiar dacă ar fi numai simțirile... Pentru oameni, emoțiile și dragostea sunt mai importante decât toate cărțile tale!
—Cărțile sunt ale tale, arhivarule! Eu am venit doar să-ți cer un text scris cu mii de ani în urmă. De ce te temi? întrebă bătrânul și așteptă câteva clipe un răspuns care nu mai venea. Apoi continuă:
—Dacă e să vorbim despre oamenii din orașul nostru, puțini dintre ei cunosc iubirea despre care vorbeai. Și nici n-ar vrea să o cunoască! Le plac îndeosebi banii și bijuteriile. De aceea, sunt atât de mulți bijutieri în oraș. Înțelepții cerșetori spun că molima a fost o pedeapsă și că vor mai veni și altele...
—Nu mă tem deloc! răspunse arhivarul reluând de acolo de unde îi convenea. Cred însă că dorința ta ar putea fi dăunătoare, fiindcă nu ești pregătit...
—Când spui asta devii mândru. Te faci dintr-o dată judecător!
Arhivarul se gândi că nu poate scăpa de acest om, chiar dacă punea în joc toată priceperea lui, înnăscută și dobândită, de a împăca lucrurile. Îi trecu prin cap să încerce să-l ademenească luându-l secretar, adică ceea ce știa aproape sigur că își dorește. Cu timpul, va avea grijă să-l facă să uite de obsesia lui. Mai pe urmă, îl va concedia sub un pretext oarecare. Altfel, refuzându-l direct pe bijutier ar fi putut stârni bârfe în oraș, deși, la drept vorbind, era mult prea puternic ca să se teamă de un om oarecare. Își îmblânzi vocea și spuse:
—Nu vreau decât să te ajut. Ai putea să lucrezi aici o vreme. Încet, cu răbdare, studiind marii maeștri, îți vei îndeplini până la urmă și dorința ta.
Văzând că bijutierul nu ripostează, îl conduse în camera cea mai elegantă a bibliotecii. Aici îi primea adesea pe oaspeții de valoare și pe cei pe care voia să-i impresioneze. Să fumeze cu ei un trabuc sau o țigară de foi era suprema considerație, pe care arhivarul o acorda arareori. Acest privilegiu îl oferi și oaspetelui său. În timpul cât gazda lipsi din încăpere, bătrânul o investigă metodic. Se aflau acolo cărți mai vechi și mai noi așezate ordonat, pe domenii și capitole, în rafturi cu etichete, ediții de lux și unicate vechi, de mare valoare. Le știa aproape pe toate și, în mare parte, le și citise. I-ar fi plăcut totuși să petreacă ore întregi răsfoindu-le în această ordine prestabilită, în atmosfera fascinantă a bibliotecii. Se simți copleșit de această bogăție și speranța începu să-i încălzească sângele. Se gândi că omul acesta, chiar antipatic cum era, ar putea să-l ajute.
Când gazda reveni, parfumul tutunului se contopi cu mirosul cărților și al lambriurilor de lemn. Bătrânul ceru voie și începu să scoată pe rând cărți din rafturi. După ce le răsfoia le punea la loc. Arhivarul, din jilțul său preferat, îl urmărea cu atenție, savurând impresia pe care i-o lăsa biblioteca. Din când în când, pe măsură ce oaspetele se afla în fața câte unui raft, îi vorbea cu mândrie despre vreo carte groasă legată în piele, exemplare foarte prețuite printre negustorii de cărți și chiar printre înțelepții orașului.
Bătrânul nu dădea însă nicio atenție acestor comentarii și trecea mai departe, ca și cum nu le auzea. În schimb, se entuziasma ca un copil când vedea sau redescoperea valori numai de el știute. Cărți tolerate sau de-a dreptul intruse în partea aceasta de bibliotecă îi stârneau admirația.
Vorbind ca pentru sine, puteai înțelege că știe exact datorită cărei idei sau filozofii le consideră atât de prețioase. Jignit, arhivarul nu pricepea cum omul acesta poate ierarhiza cu atâta ușurință lumea și strădaniile atâtor oameni. Cine se credea? La urma urmei, era un nimeni. Își dădu seama că a pierdut vremea degeaba și că va trebui să renunțe la planul lui absurd de a-l angaja. Indiferent ce va zice lumea, bijutierul trebuia îndepărtat pentru totdeauna. Putea deveni un pericol nu numai pentru casa lui, ci chiar și pentru oraș. Odată hotărârea luată, vocea i se schimbă și deveni metalică:
—Am auzit prin oraș că oamenii îți spun Aristotel, după pasiunea ta.
Bătrânul, surprins de această întorsătură, nu avu timp să răspundă, căci arhivarul continuă:
—Gurile rele te-au botezat chiar „catârul”, precum porecla dată Stagiritului, demult, fiindcă și-a renegat profesorii.
—Aristotel nu și-a renegat niciodată profesorii. A fugit doar de umbra lor. Căuta adevărul...
—Adevărul?! Iată un cuvânt lipsit de orice noimă... Nu trebuie să-ți mai amintesc că mai-marele acestui oraș a cucerit bunăstarea, din care ne-am înfruptat toți, o vreme, tocmai fiindcă a dat un sens nou acestui ciudat cuvânt... așadar adevărul, de care pomeneai, nu este decât, acel ceva care este util... care ne este util...
Bătrânul continuă, neluând în seamă vorbele ar-hivarului:
—În afară de asta, eu nici n-am avut profesori. Tot ce știu am învățat din cărți. Meseria am furat-o, ajutându-i pe meșteri, când eram copil.
—Te-ai ridicat împotriva cărturarilor și a tuturor celor care mențin obiceiurile!
—Am spus doar ceea ce gândeam. Numai cărțile pentru copii pot fi scrise din alte cărți. Celelalte trebuie să aibă propria lor viață. Nu-mi plac cărțile moarte.
—Fără tradiție nu se poate trăi, continuă arhi--varul, al cărui plan nu mai depindea de răspunsurile bătrânului. Ar trebui să încetezi de a mai căuta să cunoști mereu alte lucruri. Mulțumește-te cu ce ai și cu ce știi!
—Vrei să spui că nemulțumirea e un păcat, nu-i așa? Că poate duce la revoltă. Repetați într-una aceleași fraze, fără a le găsi locul cuvenit. Dacă adevărul e un cuvânt lipsit de conținut, atunci și frazele acestea sunt sterpe!
—Viața în acest oraș nu o vei putea schimba. Eu sunt aici de mult timp, ca și tine, iar oamenii mă prețuiesc. Dacă te pui cu mine, nimeni nu-ți va da dreptate!
—Nu e singurul oraș!
—Nicăieri nu-ți vei găsi liniștea. Nicăieri nu vei fi respectat așa cum sunt eu aici. Niciunde, nu vei fi mai puternic decât sunt eu aici! Asta contează, locul unde ești puternic!
* * *
Când ușa grea, din lemn masiv, se închise în urma lui, bătrânul știa deja că pentru el s-au închis toate porțile orașului. Nu-și făcuse iluzii în privința vizitei la arhivar. Sufletul din ființa lui simțise zădărnicia acțiunii. Cu toate acestea, îndura cu greu dezamăgirea. Îi răsunau încă în cap cuvintele aspre ale arhivarului: „Dacă te pui cu mine, nimeni nu-ți va da dreptate”. Omul cu biblioteca amesteca ideile cu puterea...
Nu mai urmă drumul pe care venise, fiindcă i se părea dușmănos. O apucă direct spre golf, lăsând în urmă orașul. Se simțea mai obosit decât la venire. Pierduse cu totul zvâcnirile de speranță și bucurie. Rămăsese doar toropeala și deznădejdea.
Întotdeauna când era trist venea pe drumul acesta și privea orașul care se făcea din ce în ce mai mic până când, din vârful colinei, îi apărea ca de jucărie, iar marea începea să-și facă simțită prezența. De acolo, din vârf, zări un om care venea dinspre țărm. Pe măsură ce se apropia, își dădea seama că era într-adevăr bătrân și că purta o haină lungă ca un fel de manta. Era veche și ponosită, dar foarte curată. Părea a fi un cerșetor. Când ajunse în dreptul lui, omul spuse:
—Am o carte de vânzare. Dă-mi cât crezi că face. Bijutierul se scotoci prin buzunare și adună câteva monede pe care le întinse cerșetorului.
—Ia banii și păstrează cartea. N-am ce face cu ea.
—Nu domnule, te rog să o iei. Eu... vând cărți.
Bijutierul luă cartea, privind absent spre țărm și se depărtă cu pași obosiți. Pe drum, fără să vrea, se trezi mirându-se că omul venea dinspre mare. De obicei, acesta nu era drumul cerșetorilor. Și dacă vindea cărți, de ce nu avea niciun bagaj?
Gândurile îi fură întrerupte de zgomotul valurilor și de mirosul pătrunzător de scoici putrede care îl înviora de fiecare dată. Pe plajă, bătrânul se așeză pe un bolovan mare cât o stâncă, să privească în liniște apa. De aici, de jos, orașul nu se mai vedea. Se zărea numai faleza înaltă cu promontoriile ce înaintau adânc în mare. Acolo sus, i se păru că-l zărește pe cerșetor cu haina lui cea lungă fluturând în vânt. Nu se înșela, era chiar el.
Din nou, îi răsunară în minte cuvintele din acea zi: „Dacă te pui cu mine, nimeni nu-ți va da dreptate... Asta contează, locul unde ești puternic”. În fond, arhivarul spusese un adevăr. Când se uită din nou spre faleză, cerșetorul dispăruse.
Își aduse aminte și deschise cartea pe care acesta i-o dăduse. Primele pagini lipseau. Începu să o răsfoiască și un nod i se urcă în gât când recunoscu cuvintele pe care le știa doar din povestiri.
Era a Cincea Carte.
Comentarii