Francezii ar trebui să se hotărască între Malraux și Charlie. Celebra zicere[1] (ulterior contestată) a fostului ministru, citată pe toate meridianele, spre adânca notorietate a poporului francez, este în antagonism perfect cu imundele caricaturi ale tabloidului din Hexagon, la fel de mediatizate. Oricum ar fi, niște desene pornografice nu pot fi atașate termenului de spiritualitate.
Dezacordul, fiind referitor la o temă filozofică fundamentală, nu poate fi acceptat sub eticheta libertății de opinie, cel puțin nu sub aspectul solidarizării de amploare în jurul blasfemiei.
Dacă democrația și libertatea de opinie ar constitui autoritatea absolută, oricine ar putea revendica rediscutarea ideologiilor blamate astăzi, care și ele s-au bucurat, la vremea respectivă, de un imens suport popular. După cum bine se știe, germanii demonstrau cu milioanele în favoarea nazismului (absolut neobligați) la fel ca și francezii de la mitingul de duminica 11 ianuarie 2015.
Pentru cei din urmă, istoria nu a demonstrat încă cât de mult se înșală. Nu pentru că au comemorat victimele, ceea ce este uman și firesc, nu pentru că au manifestat împotriva terorismului, ci pentru că, prin frecvența lozincilor „Je suis Charlie” au arătat, fără echivoc, că acceptă și promovează blasfemia. [2]
Mai mult decât atât, simbolurile religioase ale Islamului fiind comune, în mare parte, cu cele creștine (Avraam, Fecioara Maria, Iisus) francezii au lovit și în sacralitatea tradiționala a Europei (de fapt, au mai făcut-o și cu alte ocazii). În fond, cu scuzele de rigoare, putem face abstracție de Islam; Charlie Hebdo a emis în spațiul public și pornografii abominabile referitoare la Sfânta Treime, la Iisus și Fecioara Maria…
Numai că, aici apare problema: blasfemia nu este o valoare culturală. Asta o știe orice om de bun-simț, nu numai cei care au studiat la Sorbona. Cu atât mai curios, când se manifestă în Franța, „vârful culturii europene”. Sau poate… este doar o legendă. „Cultura nu se moștenește, se cucerește” spunea același André Malraux… Dacă exemplul cu nazismul este poate prea dur, am să aduc în discuție cazuri mai recente :
- Teroarea atașată conflictului franco-algerian, din anii ’60, culminând cu atrocitățile OAS;
- Salvador Allende, ales președinte în Chile (1973), perfect democratic și dat jos cu forța, cu sprijin determinant din partea SUA, o altă democrație de prestigiu. În urma loviturii de stat, Allende și-a pierdut viața, împreună cu alte mii de chilieni;
- Atacul terorist al serviciilor secrete franceze asupra militanților Greenpeace (1985);
- Algeria (1991), fenomen cunoscut ca paradoxul democrației;
- Savanții iranieni uciși mișelește, în țara lor, la Teheran, atentate puse în legătură cu presupusul program nuclear al Iranului etc., etc.
Nu are niciun sens să numărăm victimele acestor acțiuni „pur democratice”. Viața nu are peste tot aceeași valoare; viața francezilor este mult mai prețioasă. Toate aceste fapte, mai mult sau mai puțin contemporane, conduc la concluzia evidentă că lumea occidentală acceptă și alte criterii, care, ocazional, exced argumentul democratic. Înțeleg foarte bine teama sinceră a unor oameni, vizavi de fundamentalism și extremism, cu referire și la cel religios. Ceea ce trebuie să înțelegem cu toții este că există și un extremism al democrației, fiindcă extremismul este un dat biologic, el nu vine atașat obligatoriu numai comunismului, nazismului sau Islamului.
Parafrazând o replică a lui Irod, din filmul lui Zeffirelli, putem spune, fără a greși prea mult, că toate marile „doctrine” ale lumii au început bine și s-au terminat prost. Nici democrația nu pare a fi scutită de acest aspect nefericit. Fără echilibru și cultură se poate ajunge ori la anarhie, ori ne întoarcem iarăși la dictatură. Este ceea ce se întâmplă, în mod deocamdată incipient, imediat după atentat, în Franța.
Pe de o parte, mulți francezi pictează simboluri naziste pe clădiri, care aparțin etnicilor arabi, exact cum făceau trupele SA și SS în Germania interbelică, cu magazinele evreiești, iar, pe de altă parte, mai mulți tineri au fost arestați și condamnați cu executare până la un an, numai pentru că s-au manifestat public „anti-Charlie”. Anti-Charlie nu înseamnă pro-terorism! Dușmanul Răului nu este întotdeauna Binele (vezi binoamele Comunism-Nazism, Iran-Irak, etc). Cristian Tudor Popescu, scriitor și gazetar român de marcă, episodic președinte al Clubului Român de Presă, surprinde esența fenomenului: nu este nici măcar vorba de idei sau de principii, este vorba de tiraj, adică de bani. Bref, blasfemie și pornografie contra bani. Libertatea aceasta mercantilă, care a înlocuit premeditat elitele cu vedetele, care relativizează orice adevăr, chiar și pe cel științific, care a declanșat o intifada împotriva oricărui criteriu de valoare, este pe cale sa devină o pocitanie, monstrul lui Goya.
Nu s-a atentat numai la religie, pe fond, s-a batjocorit cultura umanității. Fie că arzi cărțile în piața publică, sub motiv ca acele texte sunt nocive, fie că batjocorești acele valori, esența rămâne aceeași.
De aceea voi arăta, în continuare, folosind un punct de vedere strict laic și rațional, că acțiunea în cauză și cvasitotala solidarizare a presei în jurul pornografiei și a blasfemiei sunt, ambele, incoerente, inconsistente.
Simplificat, ca exemplu, incoerență este atunci când afirmi că afară este zi și, în același timp, afirmi că este noapte, după cum te avantajează, în baza drep-tului la opinie.
Dacă și lumea acțiunilor concrete ar fi la fel de incoerentă precum, în mare parte, lumea ideatică a mass-mediei contemporane, atunci metroul ar circula aleatoriu, energia electrică s-ar întrerupe intempestiv, avioanele s-ar prăbuși în proporție de 50 %, iar telefoanele mobile pur și simplu, ar fi bune de aruncat la gunoi.
Nimeni nu ar vrea să trăiască într-o astfel de lume…
Comentariul logic /rațional
Argumentul rațional poate fi bine susținut de un iluminist – termenul asigură, cred, și simpatia fanilor Charlie, pentru că Iluminismul e asociat adeseori cu laicitatea, dacă nu, chiar cu ateismul. Așadar, pentru Hume și nu numai pentru el, „existența lui Dumnezeu nu poate fi nici demonstrată, nici negată, ea depășind orice cunoaștere posibilă”.
Ambele „dogme” sunt deci perfect plauzibile. În această accepțiune, credința în Dumnezeu chiar nu mai reprezintă o dogmă, ca și ateismul de altfel.
Credința nu poate fi deci atacată satiric (sub sancțiunea ridicolului), așa cum se încearcă, acreditând ideea unei utopii anacronice. În plus, cunoașterea științifică contemporană, contrar spoielii de cultură de pe unele site-uri, tinde mai mult să confirme decât să infirme idei tradițional religioase (vezi, de ex. Power of thought și cercetările de la Princeton University).
Nu trebuie neglijat nici argumentul statistic: la nivel global, cca 59 % din populația lumii se declară religioasă, iar în România, la nivelul anului 2011, 89 % dintre români se autocaracterizează drept persoane religioase (The Global Index of Religiosity and Atheism, WIN-Gallup International). Oricât de exagerate ar fi cifrele, este clar că avem o majoritate.
Faptul că francezii și cehii sunt cele mai atee popoare europene, nu le conferă dreptul, primilor, să batjocorească o comunitate de o asemenea dimen-siune.
Comentariul axiologic
În aceste zile, circulă un leitmotiv mediatic „război împotriva valorilor occidentale…”
Dar care mai sunt astăzi aceste valori? Am spus astăzi, pentru a nu se înțelege că mă îndoiesc de valorile occidentale tradiționale: rațiunea, libertatea, știința, tehnologia, munca, cultura, onoarea, cinstea… Cred că este, din ce în ce mai evident, că au rămas doar libertatea și tehnologia.
Toate celelalte au fost înlocuite cu una foarte substanțială: Banul (pentru a nu fi suspectat că fac aluzie la Marx, citez recentul film american In Time și documentarul lui Michael Moore, „Capitalism: A Love Story”). Excluzând libertatea, acțiunea celor de la Charlie Hebdo nu rezistă testului niciunei alte valori occidentale. Nu există acolo nici cultură, nici rațiune, nici onoare și nici… cine știe ce muncă.
În 1989, în timpul evenimentelor, Ion Caramitru striga „la radio”: „Este Ajunul Crăciunului! S-a născut Iisus pe acest Pământ!”… Apoi, în Piața Universității, s-a mai strigat de câteva ori: „Vive la France!”
Disonanța o realizăm abia acum… S-a mai promis atunci că, odată cu desființarea regimului comunist, credința va fi respectată… că nu se vor mai dărâma biserici. Ce vrăjeală ieftină! Biserici nu s-au mai dărâmat, dar blasfemia emisă în spațiul public, generalizată propagandistic(!), cred că este mai gravă. Comuniștii care, doctrinar, erau împotriva religiei, nu au îndrăznit să facă așa ceva…
Comentariul deontologic
Nimeni nu mai pomenește astăzi de Charlie Hebdo cu numele său adevărat… toată lumea îi spune publicație de satiră. Dacă mergem la definiții, observăm cu ușurință că nu merită acest calificativ.
Cu ce a greșit Fecioara Maria sau Iisus pentru a deveni subiecte de satiră? Nu am nimic împotrivă, schimbați definiția satirei și veți rămâne în istorie. În fond (ce mai contează?), pe lângă o blasfemie merge și ignorarea Greciei Antice sau a Romei; le vom trece pe toate în contul „valorilor occidentale”, alături de Jeep și de telefonul mobil. De fapt, adevărul e simplu: Charlie Hebdo nu face satiră, ci bășcălie (bășcălia este o satiră apteră, cu subiect, dar fără obiect).
A doua mare confuzie pe care o fac mulți jurnaliști când se revoltă, în mod justificat, împotriva libertății de exprimare („Da’ ce, nu mai avem voie să criticăm preoți!?”), este aceea între credință și biserică.
Nu am înțeles încă dacă această confuzie între religie (element de spiritualitate) și biserică (instituție pământeană supusă erorii) este preconcepută sau se datorează ignoranței (a nu se înțelege că prin ignoranță am vrut să spun prostie).
Comentariul cultural
Multă lume știe că a fost o perioadă când cultura arabă o surclasa cu mult pe cea europeană. În special, medicina, chimia, astronomia, matematica, agricultura și educația au avut enorm de câștigat de pe urma civilizației maure care a pătruns în Spania și în Sicilia. Chiar și simpla enumerare a unor cuvinte cu etimologie arabă poate fi elocventă (zenit, nadir, azimut, algebră, algoritm, cifră, zero, alchimie, alcaloizi, alcool, borax, elixir, talc…).
După Reconquista, spaniolii au fost mult mai intoleranți cu religiile minoritare (arabi și evrei). În timp ce arabii respectaseră libertatea de exprimare a tuturor religiilor, spaniolii au forțat convertirea, prin represalii și expulzări. A fost vremea când intoleranța aparținea europenilor...
Discuții asemănătoare se pot face despre Cruciade, despre cuceririle (!) Constantinopolului…
A nu recunoaște cultura și civilizația arabă (așa cum se întâmplă acum în spațiul public electronic) este ca și cum nu l-am recunoaște pe Beethoven, din cauza lui Hitler… Pe de altă parte, din cultura arabă face parte și Profetul Mahomed…
Este de tot hazul faptul că au fost atacate simbolurile religioase/culturale ale musulmanilor, în timp ce ei sunt „protejați” prin eliminarea forțată a icoanelor creștine din școlile occidentale și/sau inter-zicerea sărbătorilor religioase ale creștinilor (!) ... Așadar, devine clar pentru oricine că scopul ascuns al discreditării este Religia în sine și nu o anume religie.
Comentariul satiric (ezoteric)
Câțiva cetățeni se întrebau retoric pe diferite site-uri – profitând de mișcarea concertată pentru instituționalizarea absenței bunului-simț în presă – dacă au voie să râdă de copiii bolnavi de cancer sau să caricaturizeze Holocaustul? Nu aș merge atât de departe…
Totuși, aș da un răspuns celor care se întreabă obsedant „cum ar fi trebuit să se reacționeze la caricaturile considerate obscene?” Foarte simplu, puteau fi atacate în aceeași manieră simbolurile „sacre” ale francezilor. Vom începe cu Napoleon.
Napoleon a comis crime de război și/sau crime împotriva umanității. Există lucrări bine documentate (inclusiv în l. română), cu autori reputați care descriu aceste crime.
Mai mult decât atât, filozoful francez Claude Ribbe, în cartea sa Le Crimes de Napoléon (2005), avansează ideea că francezii, și nu Hitler, ar deține brevetul pentru folosirea camerelor de gazare ca metodă de exterminare în masă (În primii ani ai sec. XIX, în timpul revoluției haitiene, ar fi fost omorâți astfel cca 100 000 de sclavi).
Dacă ținem seama de un alt asasinat odios al lui Napoleon (masacrarea celor câteva mii de prizonieri la Yafo, în Palestina, în 1799, după ce, în prealabil, li se promisese cruțarea vieții, dacă se predau), atunci totul devine credibil…
Etiologia acestor crime se poate căuta în atrocitățile comise în noaptea Sf. Bartolomeu sau într-un alt mare eveniment elogiat astăzi: Revoluția franceză. Atunci, au fost executați cca 17 000 de francezi, cu sau fără ghilotină, 85% fiind oameni din popor...
Cine are curajul să-l citească pe Thomas Carlyle, va reevalua, în mod sigur, ceea ce a învățat la Istorie… Tot aici, ne putem minuna de execuția prin ghilotinare a savantului Lavoisier sub frumoasa lozincă euro-peană: „Republica nu are nevoie de savanți”…
Apoi galii, strămoșii francezilor, aveau înclina-ții artistice și erau cocheți... dar aveau și gusturi morbide.
De pildă, casele erau decorate cu numeroase capete ale dușmanilor decapitați, familiile mândrin-du-se cu aceste trofee. Și defilarea iacobinilor, cu capetele compatrioților ghilotinați în vârful sulițelor, în timpul revoluției franceze, să fie oare o simplă coincidență?
Am mai putea, inspirați de caricaturile porno ale lui Charlie, să imaginăm un amor concret între Fecioara din Orleans și … Conchita Wurst, de pildă. Personaje secundare, dar profund sexuate, ar fi bravii soldați francezi din Războiul de o sută de ani. Vă dați seama ce tiraj am scoate!?... Sper din tot sufletul ca francezii să nu-și piardă simțul umorului. [3] Mai apoi, revenind la concret, am putea bârfi puțin meschinăria hotelurilor pariziene (lucru unanim recunoscut), starea jalnică a celebrului Champs-Élysées sau faptul că Bois de Boulogne arată ca o grădină din Dudești de acum 20 de ani… Nici nu mai contează dacă este adevărat sau nu… Este vorba de instrumentul subtil al „satirei”, este ceva abscons și eteric, ca o pictură de Picasso. Cine nu gustă acest gen de artă este un troglodit, un prezumtiv islamist.
Comentariul politic/social
S-a spus că ar fi un război religios… Dacă reflec-tăm puțin, lucrurile nu mai sunt atât de clare.
În lume, există cinci religii mari: mozaică, creștină, musulmană, budistă și hindusă (taoismul și confucia-nismul sunt mai mult doctrine filozofice). Dacă nu am uitat total algebra de liceu și calculăm combinări de 5 luate câte 2, observăm că cea mai necontradictorie pereche de religii este binomul creștin-musulman, deoarece are cele mai multe personaje/simboluri sfinte comune. După cum se știe, Iisus este considerat de creștini – Fiul lui Dumnezeu, de musulmani – un mare profet, iar de evrei – un impostor. Nu înțeleg de ce Islamul s-ar război religios tocmai cu Europa și nu cu acele religii care sunt mult mai îndepărtate doctrinar.
Pe de altă parte, vizitând Teritoriile Palestiniene, în unele case arabe, am observat icoane creștine… Nu am auzit niciun creștin, care a fost la locurile sfinte, să se plângă de incompatibilitate cu palestinienii sau reciproc. Ar putea fi însă un război religios între Occidentul ateu și lumea credincioșilor, în general, indiferent că aceștia sunt evrei, creștini sau musulmani. Mai poate fi și supărarea musulmanilor pentru că au fost folosiți, politic și militar, în lupta dintre marile puteri în timpul războiului rece, așa cum se arată, clar și fără echivoc, în multe documentare americane…
Ca în orice confruntare politico-ideologică, fiecare dintre părțile implicate caută să-și susțină mesajul propagandistic fie prin deformarea adevărului (mergând până la minciună), fie prin omisiune. Astfel, se știe, dar nu prea se spune, că Charlie Hebdo are un înaintaș: cotidianul danez Jullands-Posten.
Ceea ce însă se știe mai puțin, este că în 2005, în urma publicării unor caricaturi ofensatoare la adresa Profetului Mahomed, o delegație de sacerdoți musul-mani a solicitat o „audiență” la redacția în cauză, pentru a-și exprima protestul. Nu au fost primiți… Mai mult decât atât, justiția daneză a respins ca nefondată, acțiunea intentată ulterior…
Nu are nicio noimă să aducem în discuție și argumentul moral. Întreaga paradigmă atașată acestui termen și-a pierdut sensul. Madona care cântă răstig-nită pe cruce, reprezintă oare, un act moral? Din punctul de vedere al Bisericii Catolice, nu. La acest protest, s-au raliat Liga musulmană și Comunitatea evreiască din Roma. Inițiativa Parlamentului European privind organizarea unui concert cu Conchita Wurst, în inima administrativă a Europei, este un act moral?
Poate ar fi mai productiv să ne concentrăm pe ceea ce este sigur imoral în societatea contemporană. Imoral este să ucizi (serviciile secrete au însă acest drept, pe cale de excepție, în numele interesului de stat)… Apoi, este imoral să aduci atingere Holocaustului. Mai constituie fapte imorale: atacul terorist, violul și răpirea de persoane. Cam atât… Hoția, sub orice formă, va fi scoasă, probabil, de sub „anatemă”... De curând, Hot News a publicat, foarte documentat, știrea, potrivit căreia mulți dintre „maidanezii” din România ajung în bordeluri occidentale, pentru zoofili… Așteptăm cu interes prima căsătorie între un arian voinic și o seducătoare Bichon Bolognese (!).[4]
[1]„Le XXI-ème siècle sera spirituel ou ne sera pas”.
[2]În plus, există și episodul penibil al liderilor din UE, printre care și președintele României, care au manifestat, chipurile, împreună cu cele două milioane de francezi; în fapt erau pe o stradă pustie, bine păzită, montajul mincinos aparținând presei. Apoi, după ce în seara zilei de 15 aprilie, 2019, Catedrala Notre-Dame de Paris a luat foc, francezii, „consecvenți”, au schimbat sloganul în Je suis Notre-Dame de Paris.
[3] După Graeme Donald și Roger Caratini, Fecioara din Orléans este doar un mit. Era de fapt Jehannette și nu Jeanne. Ea nu ar fi jucat nici un rol, sau, în tot cazul, unul minor, în Războiul de o sută de ani. Nu a eliberat cetatea Orléans, iar englezii nu au avut nici o legătură cu moartea ei... Se pare că legenda și implicit figura de cult au fost promovate de Napoleon, precursorul propagandei prin presă.
[4]Fragmente din textul de mai sus au fost publicate în Dilema veche, nr. 576, 26 februarie-4 martie 2015.
Comentarii