Când nu mai ai cu ce te mândri, te lauzi cu sportivii..., fiindcă sportivi găsești aproape în orice țară, chiar și în Africa...
Când și ăștia se cam termină, re-activezi corup-ția, care la noi a existat încă de la Facere și, în mod sigur, se va găsi un procuror, mai mult sau mai puțin curajos, ca în Italia. În acest mod, extrem de facil și plăcut, ajungi să... te lauzi cu procurorii.
Culmea prostiei este să crezi, cu hotărâre, că asta este afirmare. E ca și cum te-ai lăuda cu închisorile, fără să realizezi că starea de echilibru ar fi ca toate astea (închisorile, cătușele și procurorii) să nu prea se vadă, să fie excepția, și nu regula. Adicătelea, „om fi noi corupți, da' ia te uită ce procurori avem!”. Fie vorba între noi, ăia doi de la Ploiești zici că sunt racolați din Ferentari...
În acest timp, Dosarul nostru de țară crește... Dosarul ăsta nu se depune la DNA, ci îl recepționează Istoria. Și acolo nu prea există recurs în anulare.
L-am trădat pe Decebal... demult. I-am trădat, mai de curând, pe Mihai Viteazul și pe Tudor Vladimirescu... având concursul ostașilor români.
L-am trădat și pe Cuza, tot cu ajutorul armatei, prin Monstruoasa coaliție (cât o fi fost ea de mon-struoasă, nu e foarte clar... dar e sigur că domnitorul a declanșat modernizarea statului și tot atât de sigur, că ceea ce a deranjat cel mai mult, a fost secularizarea și reforma agrară).
Pe Antonescu, l-am împușcat după ce i-am conferit o totală încredere prin două referendumuri consecutive în 1941 – unul în martie (99 %) respectiv în noiembrie (99,99 %, numai 68 de voturi împotrivă la un total de aproape 3 500 000 votanți). Aproape sigur cel mai mare scor obținut vreodată în lume! Asta, probabil, a și generat exclamația tragica a mareșalului în fața plutonului de execuție: „Iar ție, popor ingrat, nu-ți va rămâne nici măcar cenușa mea!” Ceva asemănător a spus și Petre Țuțea...
Acum, nu că toți acești eroi ar fi fost niște îngeri... dar trădarea tot trădare rămâne! Trădarea aceasta nu are la bază niscaiva idei sau principii... întotdeauna ea a fost dictată de cele mai imunde păcate: invidia și lăcomia (de averi sau funcții). Adică, tehnic vorbind, nu am trădat oamenii în baza unor principii, ci am trădat chiar principiile.
Nu trecuseră decât trei ani de la acel 99.99 %, procentaj care autoriza, din punct de vedere popular, „lupta împotriva bolșevismului” și am întors armele cu o viteză fantastică, care a lăsat perplex o lume întreagă.
Ne-am aliat, carevasăzică, și cu bolșevicii... pretinzând apoi să fim trecuți în rândul Aliaților (!?). Replica ce se poartă este: „Nu am avut încotro...” Sunt însă multe țări (Spania, Finlanda, Franța, Iugoslavia) care au avut... încotro, cel puțin într-o oarecare măsu-ră. „Eram prea mici...”
Păi Elveția, Belgia, Olanda și Danemarca erau și mai mici. „Eram în coasta rușilor...” Păi și Finlanda era în coasta rușilor. De fapt, la noi nu a existat opoziție la fascism/nazism și nici contestare consistentă a comu-nismului, ca în Ungaria, Cehoslovacia sau Polonia. În concluzie, totdeauna, supuși și extremiști.[1]
După război, fiind totuși puțin derutați, în raport cu dinamica europeană – trecerea de la extremismul de dreapta la filiații de stânga (și nu neapărat numai în țări aflate sub directa influență a rușilor) ne-am amintit că avem un Rege, printre puținii care a avut o poziție oarecum corectă și consecventă, în ciuda vârstei, sau poate, tocmai de aceea...
Am organizat vreo trei mitinguri de amploare, în Piața Palatului, rămase celebre (dar, demn de rema-rcat, în spațiul virtual, nu se mai regăsesc imaginile complete, probabil de rușine). Am strigat mai întâi „Trăiască Majestatea Sa Regele Mihai” și mai apoi, pe aceeași linie a consecventei, „Jos monarhia! Trăiască Republica Populară Română!”.
Lăcomia de putere și disprețul pentru legalitate, fie ea și aparentă, s-a manifestat încă o dată, toate republicile comuniste din Europa de est fiind proclamate de adunări constituante, cu excepția RPR. L-am trădat, deci, și pe Rege, și prin el întreaga Dinastie, care s-a străduit enorm pentru România. Nu am avut încotro...
Interesant este faptul că poporul își sancționează propriile păcate, inclusiv trădarea. Se povestește prin părțile locului că, după război, un comisar sovietic s-a prezentat la Stalin și s-a plâns că românii, chiar și comuniști fiind, nu-și plătesc datoriile de război. Stalin i-a răspuns: „Stai liniștit, tovarășe, nu avem noi fier în toată Uniunea Sovietică, câte cozi de topor vom găsi în România...”
După revenirea noastră la capitalism, ne-am rugat de Germania „să ne ierte” și să ne primească în UE. Nu am avut încotro... și, în plus, nemții de acum nu mai sunt cei din al Treilea Reich.. Pă bune? Germania a vrut dintotdeauna să conducă Europa, încă de pe vremea lui Germanicus și Marc Aureliu, până la Odoacru și mai departe. Și fiindcă nu mai ține prin războaie (îl avem acum pe Marele Licurici care supraveghează zona și pe Putin care a declarat că în 48 de ore poate ocupa Germania), o face politico-economic. Nu s-a renunțat nici la celebrul Lebensraum, concept fundamental al geopoliticii clasice germane. Drept dovadă, tare ar fi dorit să captureze niște insule din Marea Egee, prin compensație cu datoria Greciei, lucru care a șocat o lume întreagă. Dumnezeu să o ierte pe Margaret Hilda Thatcher, că mare dreptate a avut:
Este o ironie că tocmai când aceste țări, cum ar fi Uniunea Sovietică, care au încercat să conducă totul de la centru, învață că succesul depinde de dispersarea puterii și a deciziilor, unii din cadrul Comunității vor să procedeze în sens invers. Nu am retras cu succes frontierele statului în Marea Britanie numai pentru a le vedea impuse din nou la nivel european, cu un super-stat european exercitând o dominație nouă, de la Bruxelles.
În răstimpuri, am mai împușcat pe câte cineva. Pe Ceaușescu, de pildă. Dar nu așa, pur și simplu... Numai după ce l-am aplaudat frenetic. Nicio execuție nu are farmec, pe aceste tărâmuri, dacă nu e precedată de adulație, adică o altă tradiție contemporană.
Nevoia de idoli pământeni (Căpitanul, Horia Sima, Antonescu, Ceaușescu, Iliescu, procurorii) este un semn de slăbiciune mintală. Aici trebuie căutați germenii fundamentalismului! Cu Ceaușescu, ne-am depășit propriul record – ăla cu întoarcerea armelor. Mișcarea a fost atât de rapidă, încât la începutul mitingului revoluționar de la București, am strigat „Ceaușescu PCR”, iar la sfârșit, l-am huiduit. Nu am avut încotro...
Bine, trebuie să recunoaștem că un sâmbure de onoare s-a arătat: nu am acceptat mita de 100 lei pe care ne-o promitea dictatorul. Tot în spiritul adevă-rului, trebuie să admitem că Ceaușescu însuși era un trădător.
În 1968, a jucat cu mare talent rolul justițiarului, împotrivindu-se fățiș invaziei din Cehoslovacia – ceea ce i-a atras o puternica simpatie populară – pentru ca, mai apoi, prin anii ’80, de frică, să propună rușilor să intrăm, noi, ceilalți socialiști, peste polonezi.[2] Nu a avut încotro... Am auzit pe unii spunând: „Da’ ce, americanii nu au împușcat președinți?”... Nu, nu în urma unor procese parodice! Cei care au tras, au avut măcar onoarea de a-și asuma faptul, au comis-o când președinții erau în funcție și au și plătit pentru asta.
Tot cu acest prilej, am mai decretat o paradigmă. Ultimii oameni, cronologic vorbind, care meritau să fie împușcați, erau soții Ceaușescu. De aici, înainte nu vom mai avea astfel de ticăloși. Dixit!
Nu am avut încotro, fiindcă dacă l-am fi lăsat în viață, era în stare să reinstaureze comunismul în întreaga lume.
Alții, și mai deștepți, spun „Dom'le, l-am îm-pușcat, fiindcă altfel, securiștii lui ar fi continuat să tragă în popor”...
Noi, acum, știm că s-a tras, însă nu e sigur cui aparțineau securiștii criminali. Dar nu se întreabă nimeni de ce, dintre toate țările socialiste care s-au răsculat, la noi au fost cei mai răi securiști și cea mai mare violență. De ce? Să aibă oare vreo legătură cu Fenomenul Pitești[3] sau cu rapoartele militare ale Wehrmacht-ului?[4] Fraților, se cam repetă! Adică, se repetă întruna. Se repetă mult dincolo de limita, statistic acceptată, a coincidențelor. Din punct de vedere juridic și moral cele două procese – Antonescu și Ceaușescu - seamănă până la identitate. În ambele au fost implicați „magistrați”. Ăsta, ultimul, Dan Voinea, procurorul militar din procesul lui Ceaușescu, tinde să fie anchetat, acum, de alți procurori. La noi, Dreptatea este o anexă a Politicii, înfăptuită de către procurori.
În acest sens, ne pregătim cu entuziasm să arătăm lumii că labilitatea noastră politico-senti-mentală nu este conjuncturală, și nu ține de vreo opresiune (habsburgică, sovietică, turcească, sau de altă natură). Am fi foarte satisfăcuți să o vedem pe această modernă Ană Ipătescu a României aleasă procuror european și, în același timp, ieșind de la Parchet cu cătușele la mâini.
Antologică rămâne scena în care procuroarea înainta cu greu, prin mulțimea de reporteri-hiene, spre a fi audiată la Parchet, huiduită de câțiva agitatori, în timp ce, niște gospodine, strigau de la balcoane „Hai Codruța! Hai Codruța!” amintind de „Iliescu apare, soarele răsare!” Penibil!
La fel de ridicol este si procentajul de 85 % obținut de Ion Iliescu la scrutinul din 1990, vizavi de oprobriul generalizat care se manifestă acum, față de fostul președinte. Tot aici trebuie amintit și pogromul mineriadei, inițiat și instrumentat de același sinistru personaj. Această pagină hidoasă din istoria recentă a României nu poate fi nici ignorată, nici iertată...
Dezgustătoare este și lozinca „Ieși afară, javră ordinară!” adresată fostului președinte Băsescu, de către polițiști.
Toate aceste porcării nu pot fi justificate prin cuvântul democrație, iar dacă sunt, înseamnă că democrația însăși nu face două parale.
Indiferent cum va hotărî Europa, în privința valorilor din procuratura autohtonă, petele rămân, și în nici un caz, ele nu pot fi atribuite, toate, unei singure persoane, așa cum cere tradiția românească. Prima, și cea mai gravă, pe care Europa se încăpățânează să o ignore, este existența unor protocoale secrete între SRI și Justiție, cu implicarea James Bond-ului arădean, care și-a luat foarte greu examenele, dar a avansat fulgerător până la gradul de general. A doua, este legată de procentajul enorm al achitărilor din dosarele DNA (36 %, recunoscut de noul procuror șef al Direcției) și, pe cale de consecință, distrugerea de vieți și cariere (cazurile Rarinca, Nițu, soții Bârsan, medicul Burnei etc, prezentate de presă și rămase fără dezmințire).
Astea nu intră, în nici un caz, în categoria erori judiciare, așa cum clamează unii ignoranți, fiindcă nu aparțin justiției, ci procuraturii.
Mai mult decât atât, s-a afirmat în PE, și nimeni nu a contestat, că peste jumătate dintre magistrații români (mai mult de 3000) au avut dosare la DNA. Traian Băsescu (care în nici un caz nu poate fi considerat dușman al DNA), declara la TVR 1, în seara de 28 mai, după alegeri, că într-adevăr s-au întocmit dosare fără susținere juridică, pentru magistrați, ca obiect de șantaj, în vederea obținerii, în instanță, a unor verdicte hotărâte de procuratură.
Nici nu trebuie să mai investigăm dacă dosarele erau pe bune sau contrafăcute... Oricum ar fi, tragedia rămâne. Dacă avem într-adevăr mai mult de jumătate dintre magistrați, corupți, poporul acesta este iremediabil compromis. Dacă, dimpotrivă, dosarele erau înscenări, atunci DNA-ul însuși trebuie adus în fața justiției, adică trebuie să plătească pentru asta... Să plătească consistent! În sfârșit, ultima, este un spectacol de tip exhibiționist care a constituit deliciul publicului "din arenele de gladiatori". Când un procuror-femeie, cu rang de procuror general, arestea-ză ziua, în amiaza mare, pe stradă, un alt procuror-femeie, cu același rang... nu mai este nici măcar penibil. E circ! Un circ ieftin, de prost gust.
Situația este similară cu cea a artiștilor scăpătați de la Hollywood. Când lumea începe să uite de ei, se apucă să se căsătorească, să se certe, să se înșele, să divorțeze, pentru a ajunge iarăși, jalnică popularitate, pe prima pagină a tabloidelor... La noi, procurorii, se arestează între ei. [5] Dosarul Alinei Bica era cunoscut înainte de numirea la șefia DIICOT. Au sperat că, datorită acestui fapt, va fi manevrabilă. Când nu a mai fost, au mătrășit-o.
Nu este singura trădare. Ceva asemănător s-a petrecut și cu Sebastian Ghiță... cazul trădării maxime, din ambele părți... cu circul de rigoare. Aici, la noi, procurorii nu pot instrumenta un caz, prin profe-sionalism, fie și cu toate microfoanele din lume, ci numai prin trădare, șantaj și amenințări.
Pe de altă parte, parlamentari, oameni de afaceri și mafioți, continuă să-și gestioneze hoțiile prin telefon, știind bine că sunt ascultați. În mândria lor prostească, nu pot concepe că ar putea primi mandat.
Stai și te crucești cum ziariști cu pretenții și oa-meni politici, oarecum normali, se situează net, de o parte sau de alta a taberelor, de parcă, o anchetă într-un bordel, ar putea să deceleze îngeri și ticăloși...
În cazul „Ana Ipătescu”, multă lume crede că Liviu Dragnea a dorit să facă în ciudă PE, și reciproc. Există însă și o variantă, cu adevărat tragică. Astfel, UE declară că vrea să eradicheze corupția. E vorba oare de prostie sau de prefăcătorie? Păi corupția este lipită de capitalismul modern, ca marca de scrisoare; este adevărat că, la noi, nu e lipită de vreo conjunctură, ci chiar de ADN-ul nostru. Și de DNA-ul nostru...
Dacă europenii chiar au nevoie de un procuror atât de dur, unul care sacrifică legalitatea în baza principiului machiavelic, înseamnă că în Europa situația e gravă rău, fiindcă corupția a fost, întotdea-una, precursorul căderii...
România are, și în acest caz, un mare avantaj: merge înaintea Europei. Cu ceva rău, este adevărat, dar acum, în vremea noastră, recordul bate etica. Iar poporul ce zice? Poporul rezolvă facil aceste fapte imunde, cu ajutorul proverbului inept „Peștele de la cap se...”, adică o dă pe conducători. Numai că, în democrație, alegerile chiar sunt libere. Așadar, nu se există decât două variante: sau nu știm să alegem, sau nu avem de unde alege. Vestea proastă este că, în ambele cazuri, nu conducătorii sunt primii vinovați...
[1] „...în România n-ai nici o plăcere, nici măcar pe aceea de a avea un adversar, fiindcă dacă îl învingi, trece de partea ta...”. [Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni]
[2] „Nicolae Ceaușescu aprecia că evoluția evenimentelor din Uniunea Sovietică și, mai ales din Polonia, puneau în discuție orânduirea socialistă, existând pericolul reinstaurării capitalismului în aceste țări, cu consecințe grave pentru toate statele socialiste inclusiv pentru România. În consecință, el a devenit adeptul unor acțiuni comune pentru apărarea socialismului, abandonând principiul neintervenției în treburile interne, pe care-l promovase până atunci. Această atitudine a ieșit în evidență cu prilejul consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varșovia, desfășurată la București, în zilele de 7-8 iulie 1989.” [mediul virtual].
[3] Alexandr Soljenițîn, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1970, considera că experimentul de la Pitești este „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”. Istoricul François Furet, membru al Academiei Franceze, considera Fenomenul Pitești ca „una dintre cele mai cumplite experiențe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră”.
[4] Jaful care însoțea masacrele armatei române i-au dezgustat până și pe naziști, rapoartele militare ale Wehrmacht-ului din iulie 1941 făcându-se ecoul nemulțumirilor germane în ceea ce privește bestialitatea cu care soldații români sub comanda lui Antonescu își executau politica de masacrare a evreilor. Nemții se temeau că, asociați fiind cu românii, imaginea armatei lor ar putea să fie murdărită de zelul acestora din urmă. [Wikipedia].
[5]„Procurorii români anchetează şeful propriei lor direcții anti-mafie”, scrie Reuters. „Procurorii Laurei Codruţa Kovesi au ridicat-o din stradă pe Alina Bica, după ce au blocat-o în trafic. Au dus-o apoi la DNA, unde procurorii au decis s-o reţină 24 de ore. Şefa DIICOT este acuzată de abuz în serviciu.”
Comentarii