Pentru liber-cugetători, având drept simbol panseluța, mitul lui Adam este literalism biblic, adică un text interpretat ad litteram, în vădită contradicție cu știința modernă. Pentru credincioși, el este o parte a Genezei cu semnificații majore care definesc Păcatul originar.
Religiile iudaice (iudaism, creștinism, islamism) înțeleg prin acest păcat, greșeala neascultării, izvorâtă din mândrie, care este viciul suprem și, mai subtil, pe cale de consecință, despărțirea omului de Creatorul său. La nivel profan și chiar artistic, dar total eronat, se înțelege păcatul sexualității. Astfel, mărul a devenit în arta, simbolul păcatului trupesc.
Există oare, dincolo de aceste interpretări, și una mai acordată la realitățile și mentalitățile secolului XXI? O asemenea interpretare ar trebui să-și aibă gene-za chiar în faptele relatate în Biblie. Dacă Dumnezeu ar fi dorit să testeze doar capacitatea de smerenie și de ascultare a omului, atunci ar fi putut să spună mai simplu: „Iată, dragii mei, copacul 1 și copacul 2. Din primul, aveți voie să mâncați, din cel de-al doilea, nu”. Creatorul identifică însă aceste fruc-te: ale vieții, respectiv, ale cunoașterii binelui și a răului.
Mai mult decât atât, șarpele vine cu precizări, sugerând că fructul oprit ar putea ajuta cuplul edenic să devină asemenea Creatorului, prin cunoașterea binomului antagonic.
Așadar, ce înseamnă, de fapt, această cunoaștere a binelui și a răului? În sens larg, ea ar putea fi numită morală sau, mai corect, referențialul după care judecăm moralitatea/imoralitatea faptelor noastre. Omul nu ar putea decide singur, în mod absolut, asupra a ceea ce este bine, respectiv rău. Ajunși aici, mândria rațiunii asociată cu bine-cunoscutul îndemn contemporan gândește liber se revoltă imediat. Se poate deduce oare de aici că ispășirea păcatului originar înseamnă interdicția de a avea procurori, tribunal, judecători, uneori DNA? Nicidecum, doar referențialul aparține lui Dumnezeu, restul este al … Cezarului.
Văzând preocuparea Omului pentru cunoașterea binelui și a răului, Dumnezeu a furnizat acestuia primul set de legi: Tablele lui Moise cu cele zece porunci. Situația nu s-a îmbunătățit simțitor, dovedind încă o dată că oamenii erau preocupați mai degrabă de aspectul hedonist decât de problema morală. Moise sparge tablele și Omul este încă o dată osândit, de data aceasta, nu numai pentru „neascultare”, ci și pentru labilitate. De aici, universalitatea și perenitatea mitului lui Adam. Pedeapsa retributivă ar trebui privită atemporal și nu ca osândă nedreaptă, perpetuată exclusiv din vina cuplului primordial. De altfel, Dumnezeu avea să declare:
Părinții să nu fie pedepsiți cu moartea pentru vina copiilor și nici copiii să nu fie pedepsiți cu moartea pentru vina părinților; ci fiecare să fie pedepsit cu moartea pentru păcatul său. (Dt 24,16).
Conform Bibliei, Dumnezeu a mai intervenit punitiv asupra pământenilor când a considerat că, prin amploarea imoralității, se pune în pericol însuși universul inteligent: cataclismul potopului și pedeapsa de la Sodoma și Gomora. Dar intervenția majoră, mai puțin dură și de o profunzime fără seamăn, a fost când Iisus, chemat să judece femeia adulteră, răspunde fariseilor, exegeți ai rațiunii, copleșindu-i cu o rațiune superioară: „Să ridice primul piatra acela ce este fără de păcat”. Departe de a fi simple povești frumoase, lucrurile acestea au un puternic reflex în realitatea contemporană. Vulgarizate dar fără a-și pierde sensul, cuvintele Mântuitorului, adaptate la România infracțională a zilelor noastre, ar suna cam așa: „Nu puneți în magistratură persoane corupte, căci sigur rezultatele vor fi proaste și nu veți obține dreptatea”. Așa precum s-a și întâmplat. Într-un plan mai înalt, ni se atrage atenția că suntem orbiți de litera legii și nu mai distingem esența ei. Oarecum paradoxal, cea mai elocventă dovadă, în sensul pierderii esenței în actul de justiție, a pierderii referențialului de care vorbeam mai sus, ne-o furnizează cinematografia americană.
În filmul In the Heat of the Night: A Matter of Justice, un tânăr, violator și criminal deopotrivă, își recunoaște faptele, în fața probelor. Totuși, angajând un teribil avocat, el obține achitarea datorită unei erori de procedură: în timpul percheziției, grație căreia se descoperiseră probele irefutabile, inclusiv arma crimei, se depășise, pasămite, cu câțiva metri aria aprobată de judecător pentru investigație.
Pe de altă parte, deși Biserica creștină a contribuit, în mod esențial, la progresul intelectual al Occidentului, prin întemeierea și protejarea universi-tăților, ea a fost mereu învinsă în confruntările directe cu știința. Episoadele cu Copernic, Giordano Bruno și Galilei, lezează și astăzi prestigiul acestei instituții. Aceste episoade trebuie raportate, așa cum propune Toynbee, la o atitudine general conservatoare a Bisericii care a combătut și liberalismul, și modernismul, și scientismul. Mai mult decât atât:
Biserica a ajuns să decadă, fără să-și dea seama, la nivelul și atitudinea arhaismului politic. Și a sprijinit astfel feudalismul, monarhia, aristocrația, „capitalismul” și, în general, „vechiul regim”, ajungând astfel aliata și, adesea, unealta reacționarilor pe plan politic.
Aceste racile trebuie văzute ca aparținând instituției și nu religiei/credinței în sine, așa cum foarte dibaci a răspuns un episcop, interpelat fiind asupra neaveniților aflați în rândul clerului: „La ce vă puteți aștepta de la ei? Doar toți clericii se recrutează numai și numai dintre laici”. În pofida tuturor dificultăților, uneori pe nedrept amplificate, religia continuă să păstreze exclusivitatea asupra acestui referențial etic.
Dacă răsfoim Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, vedem că, ori de câte ori politicul s-a implicat în elaborarea doctrinelor, având mai mult sau mai puțin conținut etic, a ratat demersul.
Fie că este vorba de fabianism sau de marxism, de republicanismul lui Machiavelli sau de elitism, toate aceste curente sunt contestate și contestabile reciproc. Ele nu reușesc nici sincretismul, nici sinergia și nici esența. De exemplu, unii dintre celebrii les philosophes aparținând iluminismului au încercat să separe economicul de morală, în timp ce alții au încercat, dimpotrivă, să le unească.
Susținătorii luxului spuneau, de pildă, că acesta este un ferment al progresului industrial, din care rezultă creșterea calității și a consumului, în timp ce adversarii afirmau că, dimpotrivă, luxul putea deturna industria de la lucrul spre beneficiul maselor, către desfătarea unui grup restrâns de privilegiați.
Este evident că, în comparație cu densitatea de principii și virtuți morale din Sfânta Scriptură, aceste dezbateri par copilărești, dacă nu chiar desuete.
Continuând, în mod exagerat, documentarea și formalizarea păcatelor, a faptelor penale, pe calea politicului și a normelor juridice, vom bloca, în cele din urmă sistemul, fiindcă la fiecare paragraf de lege, Răul imaginează imediat un „antidot”. Fără educație etică, vom reveni la spusele lui Lao Zi, cel care asocia politicienilor, falsul și prostia: „Cu cât sunt mai stufoase legile,/Cu atât se vor înmulți hoții și bandiții”. Această aserțiune veche de două milenii și jumătate a fost demonstrată practic, cu prisosință, în timpurile noas-tre. Mai există cel puțin două replici celebre care sugerează disjuncția dintre politic și morală.
Prima este faimoasa remarcă a Sf. Ioan Botezătorul: „Înainte să se schimbe împărățiile, oamenii trebuie să se schimbe”.
Cea de-a doua este sfatul pe care un slujitor îl dă împăratului mogul: „Religia, legea și credințele nu s-ar cuveni să fie cumpănite de Maria Ta, căci ele îi privesc pe proroci, fiind treaba lor, iar nu a puternicilor lumii” [V.A. Smith, Akbar, the Great Mogul]. Altfel spus, tradus metaforic din domeniul religiei în cel al moralei, celebrul aforism cuius regio eius religio (suve-ranul își impune religia/morala) nu a dat și nu dă rezultate, fiindcă autoritatea laică va lega întotdeauna etica epocii de interesele concrete ale momentului. Tot Toynbee remarcă o relație asemănătoare între religie și filozofie. Fără a ataca în niciun fel valoarea demersului filozofic, acesta nu va ajunge la forța religiei, în plan etic, deoarece constituie o acțiune elitistă, spre deosebire de religie care se adresează deopotrivă și proletariatului.
Așa cum s-a mai spus, poți învăța multe lucruri citind cărțile blamate. Biblia pentru credincioși și necredincioși a propagandistului sovietic antireligios Em. Iaroslavski [Ed. Politică, București, 1960] este o astfel de carte.
Pe de o parte, argumentele propagandei sovie-tice contra religiei seamănă până la identitate cu cele prezente în aceste zile pe site-uri, referitoare la disputa privind predarea religiei în școli.
Pe de altă parte, deși autorul declară că „atât în Vechiul, cât și în Noul Testament se întâlnesc numeroase contradicții…”, doar sub 1 % din cele peste 350 de pagini ale cărții sunt dedicate celui din urmă.
Așadar, de ce propaganda sovietică nu a reușit în tentativa ei de a ridiculiza Noul Testament? Sau de ce, ca alternativă, nu și-a propus acest lucru?
Fără evenimentele din România ultimilor ani, toate aceste analize ar rămâne simple comentarii livrești. Ar trebui să remarcăm că bucuria aproape sadică a celor entuziasmați de arestările DNA și de condamnările pronunțate de judecători este totuși puerilă. Nu fiindcă aceste acțiuni nu ar fi corecte, ci fiindcă ele nu au o finalitate reală.
Își poate imagina cineva că, după ce toți (câteva zeci de procente) corupții și hoții vor fi, într-un fel sau altul, eliminați din viața publică, vom avea resurse să formăm o nouă clasă politică, un nou și curat parlament și niște manageri de societăți comerciale mai puțin vorace? România trăiește o tragedie de care poate nici nu ne dăm seama; ea riscă să dețină nu numai un record geografic, ci și un, nu mai puțin rușinos, record istoric.
Nu știu dacă morala creștină, predată sau nu în școli, poate rezolva ceva, dar sigur fără ea vom pierde orice fel de referențial…
ADDENDUM
Expresia biblică păcat originar apare în Epistola lui Pavel către Romani: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume, și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el” (Rm 5, 12).
Conform lui Leibniz, anticii numeau păcatul lui Adam felix culpa, adică o greșeală din care a izvorât actul cel mai nobil cu putință, sacrificiul lui Iisus Hristos. El argumentează acest punct de vedere citând tezele Sf. Augustin, care sublinia în repetate rânduri că Dumnezeu a permis răul doar pentru a produce un bine cât mai mare, și ale Sf. Toma, care arăta că permiterea răului lucrează spre binele Universului.
Textul de mai sus se poate citi și în cheie absolut laică. Trebuie doar să înlocuim simbolul creștin, abso-lut, cu Etica (capitol al Filosofiei).
Dicționarul Explicativ al limbii române arată că „Etica este știința care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legile lor de dezvoltare istorică, cu conținutul lor de clasă și cu rolul lor in viața socială”.
Etica este teoria asupra moralei. Un demers etic înseamnă să reflectăm asupra principiilor generale (inclusiv pe ce bază aleg un anumit set de principii în raport cu altul) și să judecăm din perspectiva acestor principii ce ar trebui să facă o persoană inclusiv noi înșine într-o situație particulară...
Rolul eticii este să ajute oamenii și instituțiile să decidă ce este mai bine să facă, pe ce criterii să aleagă și care le sunt motivațiile morale în acțiunile lor. Este oare Kant, desuet, cu al său celebru „imperativ categoric” (Acționează numai potrivit acelei maxime care să poată fi în același timp lege universală!...)? Sau australianul Peter Singer, cu argumentul său etic de esență creștină (Viața pe care o poți salva)?
Referitor la diferența majoră dintre etică și morală, oamenii uită adesea că în Evul Mediu era moral să arzi oameni pe rug, că în Imperiul Otoman, era legal și moral ca sultanul să-și omoare frații, că în Germania nazistă, era moral să omori evrei, că în comunism, era moral să aplici oamenilor criteriul de clasă, că în UE, este moral să cununi la biserică o echipă de același sex etc... Dar etic nu a fost și nu va fi vreodată, fiindcă etica nu se schimbă după interesul politic.
Comentarii