A fost odată ca-n povești, a fost, chiar ca niciodată, un tărâm minunat, blagoslovit de Dumnezeu. Oamenii care s-au născut acolo povesteau cu gura lor – nu se știe de unde au aflat – că, la Facere, Sf. Petru, preocupat să nu se săvârșească vreo nedreptate, l-a întrebat pe Creator de ce îngrămădește atâtea frumuseți într-un singur loc. Răspunsul ar fi sunat cam așa: „Ai răbdare, Petre! Imediat, voi face și oamenii!”
Nimeni nu poate garanta că întâmplarea este adevărată, însă neamul a dăinuit până în zilele noas-tre, ceea ce constituie un merit în sine.
Și dacă unii – răutăcioși, cârcotași, ori de-a dreptul pizmași – îl bârfesc în fel și chip, subminându-i mândria și minimizându-i calitățile, este numai și numai pentru că, mai totdeauna, omul bun e luat drept prost. Fiind recunoscători proniei cerești pentru harul investit în țara lor, erau teribil de credincioși. Și atât de mare le era credința încât se povestește că odată, în timpul unor inundații ce s-au abătut peste acele locuri, Gheorghe, un țăran pravoslavnic, nu voia să-și părăsească locul, deși se dăduse ordin de evacuare. Apele creșteau, iar Gheorghe rămăsese sin-gur pe acoperișul casei sale.
O șalupă militară a venit să-l ia, dar omul a refuzat, spunând că Dumnezeu va avea grijă de el pentru credința lui nemărginită. Când elicopterul făcea ultima tură să vadă ce mai e de salvat, Gheorghe stând într-un picior pe coșul casei a refuzat iarăși ajutorul, încredințat fiind că Dumnezeu trebuia să gândească la fel ca el.
Apele au crescut în continuare, Gheorghe s-a înecat și, astfel, a ajuns în fața Domnului. Și atât de mare îi era credința în dreptate și adevăr, încât imediat s-a și repezit cu revolta: „Bine, Doamne, eu am crezut în Tine până în ultima clipă și Tu mi-ai luat viața?!...”
Se spune că Dumnezeu i-ar fi răspuns: „Gheorghe, Gheorghe, de ce mă osândești? Eu cu tot dragul am trimis după tine, în două rânduri, ba o șalupă militară, ba un elicopter... Nu am nicio vină că tu ai refuzat ajutorul meu!”
Așadar, oamenii acelor locuri erau foarte mândri; ei credeau că Dumnezeu trebuie să-i ajute, nu ca pe toată lumea, ci într-un mod cu totul special.
Ba chiar, aveau adeseori impresia că El îi nedrep-tățește, așa cum gingaș s-a exprimat un velvornic în ale fotbalului, boier cu stare și mare iubitor de fală: „Nu știu de ce Dumnezeu a ținut cu englezii... ce taină o fi aici?”
Oamenii aceștia au avut mulți conducători curajoși, care s-au luptat cu neamurile ce într-una voiau să le cotropească țara. Luptau mereu și nu aveau timp pentru altceva.
Printre atâția luptători, au avut și un cărturar care, din păcate, nu a obținut victorii militare. După ce că n-a domnit decât doi ani, el a îndrăznit să-și critice poporul spunând că nu iubește învățătura, ba chiar, că o urăște din tot sufletul. Acesta nu a fost un lucru bun, căci i-a ambiționat pe supuși să arate că nu sunt chiar atât de proști, cum zic unii și alții. Și fiindcă nu aveau prea mult timp de studiu, fiind ocupați îndeobște cu muncile câmpului, au cam început să-și arate știința și priceperea, criticând ceea ce făceau alții.
Așa de pildă, se povestește că odată, bunicul și nepotul au plecat la târg să vândă un măgar. La început, mergeau fiecare pe picioarele lui. Până când, din sens contrar, trecu, pe drumul prăfuit, primul grup de gospodari. Bunicul, care încă stătea bine cu urechile, i-a auzit șușotind: „Ia te uită la ăștia... merg pe jos, cu măgarul lângă ei!”. Bătrânul, om cu bun-simț și sensibil la părerile poporului, l-a așezat imediat pe nepot în spinarea măgărușului. Dar n-a fost o idee prea bună.
Al doilea grup de oameni a spus: „Băiatul pe măgar și bietul om bătrân pe jos?!” Omul a schimbat ordinea priorităților și s-a suit el pe măgar. Zadarnic! Opinia publică s-a răsucit și ea: „Om bătrân, fără minte! Chinuie bietul animal și săracul copil merge pe jos!” Atunci bunicul, care stătea bine și cu matematica, a adoptat următorul, posibil aranjament: s-a urcat împreună cu nepotul în spinarea măgărușului. Evident, lucrurile mergeau din ce în ce mai rău; lumea era tot mai nemulțumită.
Bunicul și nepotul s-au sfătuit și au ajuns la concluzia că trebuie ori să vândă rapid casa și măgărușul și să plece aiurea, oriunde în lume, ori să adopte ultima variantă posibilă în speranța că vor putea merge liniștiți pe drumurile țării. Fiind patrioți din fire, au luat în cele din urmă măgărușul în spinare, ceea ce, trebuie să recunoaștem, era un lucru destul de ciudat.
Pentru finalul povestirii, există două soluții: în prima, poporul se arată mulțumit cu această – cea mai proastă – variantă, în a doua, bunicul și nepotul ajung la casa de nebuni, victime ale convertirii lor perpetue la opiniile oamenilor acestor locuri.
Se mai povestește prin baladele acelor plaiuri că, odată, un ciobănel a căzut victimă poftei celor doi colegi de breaslă. Acest motiv, luciferic în esența lui, se mai numește și invidie. Pasivitatea victimei în fața morții iminente și convingerea fatalității sunt de esență profund creștină, după unii. După alții, nu este decât o concesie făcută diavolului. Un scriitor cult, chiar a simțit nevoia să revizuiască mesajul întâmplării introducând ideea pedepsei. Dar cu o floare nu se face primăvară, și nici cu o pedeapsă, o țară de oameni cinstiți.[1]
O altă baladă ne spune cum poți cădea la învoială cu Cel de Sus. Protagonistul este un meșter iscusit care știa să construiască biserici minunate. El avea o echipă de specialiști, bine închegată, și o nevastă tânără și frumoasă.
Deși eroul nostru construia o biserică creștină, el nu s-a sfiit să-și zidească soția între pereți pentru a câștiga bunăvoința... Domnului. Fiindcă, numai după această jertfă, zidurile au rămas în picioare. Înainte de eveniment, tot ce se construia ziua, se dărâma noaptea.
La sfârșit, domnitorul, sponsorul lucrării, a pus echipei de zidari o întrebare fariseică:
- Voi, meşteri zidari,
Zece meşteri mari,
Spuneţi-mi cu drept,
Cu mâna la piept,
De-aveţi meşterie
Ca să-mi faceţi mie
Altă monastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasă
Şi mult mai frumoasă?
Răspunsul afirmativ al meșterului i-a costat viața, atât pe el, cât și pe colegii lui. Căci domnitorul a dat poruncă să se ridice schelele, oamenii rămânând prizonieri pe acoperiș. Poate că domnitorul n-ar trebui învinovățit neapărat pentru invidia lui pe alte even-tuale biserici ale neamului, mai frumoase, cât pentru prostia de a crede că moartea meșterului ar fi putut opri progresul arhitecturii bisericești.
Unii spun că Manole n-ar fi trebuit să o jertfească pe Ana. Se prea poate ca Dumnezeu, cunoscând inima împietrită a domnitorului, să fi zădărnicit special lucrarea pentru a evita tragicul sfârșit, fiindcă, de multe ori, pe acele meleaguri, era mai bine să nu faci nimic, decât să faci un lucru nemaipomenit.
A fost odată ca-n povești, a fost o țară minunată de a cărei valoare – ca de altfel de toate lucrurile lăsate de Dumnezeu pe pământ – nu se-ndoia nimeni, în afară de propriii ei locuitori.
România literară, nr. 37 / 22 septembrie 2004
[1] Acest paragraf nu a fost publicat. Cu toate acestea, în spațiul virtual, Horațiu Mălăiele citește câteva „perle” de la Bac, 2018, printre care: „În cunoscuta baladă Miorița, sunt descrise câteva întâmplări, în care sunt implicați doi criminali, o oaie turnătoare și un cioban care șochează prin prostia lui.”
Comentarii