Pe Vera o cunosc din studenție. Eram colegi. Știu precis că nu e și nici nu a fost securistă. Nici ea și nici părinții ei. Declar asta de la început, fiindcă e important pentru tâlcul întâmplării. Am petrecut multe clipe plăcute împreună, mai ales în discuții filozofice ce atingeau fie credința și religiile, fie politica și istoria, de la Danton și Marx, la regele Mihai. Este adevărat, la un moment dat, credeam că se va înfiripa o idilă. Acum însă, părerea mea sinceră e că n-am depășit niciodată stadiul atracției „intelectuale”.
Într-un sfârșit de vară cât se poate de frumos, Vera m-a invitat la țară, la părinții ei. Mai fusesem de câteva ori. Undeva în mijlocul Olteniei de Sud, între Jiu, Olt și Dunăre. Știam că voi petrece câteva zile de basm, într-un sat al cărui aspect nu e nici modern, nici ancestral. Asta din pricină că, deși e situat la o șosea asfaltată foarte bună, nu se află în calea unor trasee comerciale sau industriale deosebite. Nici agricultura nu e cine știe ce. Satul are tot ce-i trebuie ca să te simți bine, chiar confortabil și, în același timp, să uiți că ești în mileniul trei.
Seara, când pe șosea nu mai trec mașini, ci doar căruțe, când lumina din casă e slabă – din economie ori din obișnuință – o stranie atmosferă patriarhală coboară asupra locurilor și oamenilor, încât practic călătorești în timp.
Același lucru se întâmplă și la orele amiezii de vară, când te retragi în camerele mari, răcoroase. Soarele pătrunde prin geamurile mici, de casă boierească veche, ca într-o scenografie reușită la o piesă de teatru din perioada interbelică.
Zgomotul camionului întârziat care trece pe drum nu poate învinge zumzetul unei muște rămase în cameră și nici freamătul depărtat și molcom al oamenilor și animalelor. Adică un fel de tihnă absolută…
Într-o astfel de amiază, m-am refugiat în sufra-geria conacului, după ce am fost asigurat că nimeni nu avea vreo treabă specială pentru mine. Era la ora când bărbații beau ceva înainte de masă sau se odihnesc, în timp ce femeile pregătesc prânzul – ritual necunoscut la oraș.
Trecând așadar prin holul luminos, amenajat în stil birou, m-am oprit în fața bibliotecii. Holul acesta constituie intrarea principală și comunică cu prispa evoluată, din zidărie, căreia i se spune „balcon”. Din acest balcon, coborând câteva trepte și deschizând o portiță de lemn poți ajunge direct în șosea.
Mama Verei este învățătoare, iar tatăl profesor de română, așa că aveam la dispoziție o literatură clasică într-o perfectă armonie cu locul unde mă aflam.
Am ales trei cărți, evident, doar pentru a le răsfoi. Erau Napoleon a lui Pieter Geyl, pe care o vedeam pentru prima dată, Swift pe care nu-l mai lecturasem din copilărie și Descrierea Moldovei a lui Cantemir.
Pe ultima, ar fi trebuit să o citesc în școală, dar prefer să nu-mi amintesc cu exactitate dacă acest lucru s-a întâmplat vreodată. Știu doar că, de curând, descoperisem într-o bibliotecă veche Metafizica marelui cărturar și, pentru prima dată, în viață, atributul român mi s-a părut onorabil. Nu-mi venea să cred că la numai două sute de ani după Marele Ștefan cel Sfânt, existase un om al locului atât de dotat intelectual și atât de instruit. Numai hazardul mi-a pus în mână cele trei cărți și mi-a îndrumat pașii spre canapeaua din sufragerie unde, întins comod, aveam să pătrund în trei universuri atât de diferite.
În spiritul adevărului, trebuie să mai fac o mărturisire. Și cred că, de aici, mi se trage și conse-cința, adică conflictul ce avea să urmeze. Așadar, alegerea lui Cantemir n-a fost tocmai întâmplătoare. Auzisem pe la televizor în cadrul marii acțiuni a demitizării istoriei poporului român (unii îi spun „denigrare”) și al cărei teoretician avea să devină Lucian Boia, despre celebra frază a domnitorului moldav: „De altminteri, moldovenii (românii) nu numai că nu sunt iubitori de învățătură, ci chiar le e urâtă aproape la toți”. Bănuiam că această carac-terizare, dacă era reală, nu se putea afla decât în cartea cu pricina. Și anume, cel mai probabil, în capitolul Despre năravurile moldovenilor. Chiar acolo m-a împins Necuratul. Spun asta, întrucât nici acum nu știu dacă critica vine de la Dumnezeu ori de la Diavol. Este una din problemele nerezolvate ale Bisericii creștine.
Până la elucidarea ei, aș zice că poate veni de oriunde, după scopul acțiunii. Chiar autorul spune în deschiderea capitolului respectiv că:
… dragostea, ce avem pentru patria noastră, ne îndeamnă, pe de o parte, să lăudăm neamul din care ne-am născut, iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeași măsură să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptate, de osândit.
Savantul considera că singurele trăsături de admirat la oamenii care trăiesc pe aceste meleaguri sunt credința și ospeția. În rest, „nu cunosc măsura în nimic; dacă le merge bine, sunt semeți, dacă le merge rău, își pierd cumpătul”. Mai departe, tonul critic se menține: „Chiar și numele meșteșugurilor cele fru-moase și ale științelor nu le sunt cunoscute”, fiindcă „ei cred că oamenii învățați își pierd mintea …”.
Interesant este că Dimitrie Cantemir ajunge la cauza primordială a fenomenului, constatând că „Trufia și semeția sunt muma și sora lor …”.
Deși pornisem de la aspectul critic, nu m-aș fi așteptat să găsesc încă un român, de o asemenea anvergură și atât de „bătrân”, care să aibă ceva cu propriul popor. Asta mi-a readus în minte o idee mai veche – sprijinită pe fapte – conform căreia, în România, se manifestă un fenomen straniu, nemaiîntâlnit altundeva: falia dintre popor și propriii săi intelectuali.
Apoi, gândul mi-a zburat imediat la acutizarea disensiunilor după 1989, la mineriade, la Sabin Gherman cu săturarea lui de propria țară, la redactorii-șefi de mari cotidiene, la emisiunile lui Gaiță, la percepția lumii civilizate referitoare la această zonă, la cel mai de seamă sau poate singurul filozof autohton contemporan, cu lentila lui cu tot. Aici lucrurile au început să se complice. Mi-am dat seama că judecata nu era tocmai corectă, în sensul că fenomenul nu aparținea exclusiv unor intelectuali. Întâlnisem de nenumărate ori, oameni „simpli” pe la coadă, la circa financiară, la poștă, la diverse instituții publice care, exasperați de birocrație și de incompetență, exclamau cu năduf: „Așa suntem noi românii!” Ultima oară, am avut surpriza să aud asemenea replici, care incriminau dezorganizarea și furtul la sate, chiar de la un fel de țărancă, o femeie care îndeplinea un oarecare rol de funcționară la un I.A.S. De fapt, Alina Mungiu captase, într-una din cărțile sale, incredibila replică a unui tânăr muncitor: „Românii sunt îngrozitor de orgolioși ca popor”.
Identitatea dintre această replică și propoziția care fixa cauzalitatea defectelor noastre în Descrierea Moldovei depășea cu mult limitele întâmplării sau ale coincidenței. Practic, cu aceste vorbe culese din stradă ori din cronicile cotidiene, așa-zis elitiste, se putea reconstrui punct cu punct, după trei sute de ani, descrierea lui Dimitrie Cantemir. Asta dovedea că mult apreciata noastră rezistență peste veacuri a presupus, în loc de evoluție, o monumentală consec-vență în păstrarea defectelor.
Cu aceste gânduri în minte și o arzătoare dorință pentru dezbatere, am sărit din pat, părăsind dulcele univers și musca ce încă mai zumzăia; imboldul a coincis cu plăcuta invitație la masa de prânz.
* * *
Vera era, ca de obicei, fermecătoare. Mignonă, veselă, zglobie ca o adevărată olteancă, mereu opti-mistă și echilibrată, mulțumită de viață și de propriul destin. Își ajuta mama la servitul mesei. Imediat după ce am sorbit comina tradițională – o țuică formidabilă ce este, de fapt, un rachiu de vin – în clinchetul vesel al „ciocănelelor”, am avut proasta inspirație să deschid discuția care, în opinia mea, putea deveni tema acelei zile.
Vreau să spun că acolo, în fiecare după amiază, aveam câte o lungă și interesantă discuție cu tatăl Verei, la care sporadic lua parte și ea. Așadar, n-am apucat să zic decât atât:
—Am citit ceva foarte interesant în Dimitrie Cantemir…
—Precis este ceva care îi critică pe români, spuse Vera și ochii ei căpătară pentru o clipă reflexe de diamant.
Niciodată n-am înțeles de unde a ghicit prietena mea despre ce-i vorba, cu atât mai mult, cu cât știu sigur că nu a citit cartea.
—Contează foarte mult că o spune Cantemir care e depărtat de epoca noastră, cu toate confruntările ei etnice și politice, am explicat eu.
—Ce mare lucru?! exclamă Vera, la fel de hotărâtă. Un voievod care a domnit un singur an. Toate bătăliile le-a pierdut. Un nemulțumit ca toți ceilalți. Dacă nu i-a plăcut aici, de ce nu s-a dus de la început în Rusia?
Ironia nedreaptă m-a străfulgerat. Vera judeca faptele de acum trei veacuri prin prisma resenti-mentelor moderne împotriva puterii de la răsărit. Nu-i păsa că, pe atunci, având de ales între Poartă și o mare țară creștină, domnitorul procedase corect.
În plus, înfrângerea din iulie de la Stănilești se datora unui șir de greșeli ale țarului și ale feldma-reșalului Șerentov, care nu ținuseră seama de tactica pe care o propusese Dimitrie …
—De fapt, Cantemir nici nu a fost român, a fost rus, interveni tatăl Verei.
—N-a fost rus, s-a căsătorit cu o rusoaică frumoasă și a fost luat de Petru în Rusia împreună cu Ion Neculce, pentru a nu fi omorâți de turci, am spus.
—În orice caz, român nu a fost … Cred că era grec.
—Nu știu cât de grec putea fi, dacă taică-su, domnitor și el, provenea dintr-o veche familie de răzeși. Pe maică-sa, știu că o chema Ana Bantaș. O fi fost unguroaică, ceea ce ar explica totul, încercai eu o ironie brutală.
În mintea mea, gândeam cât de ridicolă era această investigație etnică – până la a șaptea generație. În fond, și pe olteni, dacă ar fi să-i cercetăm bine, s-ar putea să avem mari surprize …
—Sper că n-o să ne stricăm toată după-amiaza discutând despre Dimitrie Cantemir, mai ales în timpul mesei, interveni din nou Vera.
Vocea prietenei mele era din ce în ce mai încordată. Nu mai conta că eram musafir. Ne mai contrazisesem și cu alte ocazii, în aceeași formație, dar acum lucrurile păreau a fi ieșit de sub control.
Am făcut pe supăratul și mi-am văzut de ciorba din farfurie care, de altfel, era minunată. Toată lumea tăcea. Într-un târziu, mama Verei fu cea care, înduioșată de tristețea mea, le făcu observație soțului și fiicei. Zadarnic. Pe fiecare ne rodea disputa neso-luționată. Începu tatăl Verei:
—Acum, să știi că Dimitrie Cantemir a stat mai mult plecat din țară. Cum putea el cunoaște atât de bine firea moldovenilor? Cum s-a documentat?
—Nu-i nimic, s-a documentat Caragiale și pentru el! am spus eu sarcastic.
—Caragiale a fost grec, spuse tatăl Verei, și-mi dădui seama imediat că nu fusesem prea inspirat. De fapt, în toate schițele și piesele lui nu apare niciun personaj pozitiv, reluă interlocutorul meu un vechi argument al comuniștilor timpurii.
(Cineva m-a corectat: argumentul aparținuse și lui Sadoveanu și legionarilor. Vorba ceea „pătlăgica roșie a fost mai întâi verde..”. )
—Dar Eminescu?…
Mă așteptam să nu știe la ce mă refer, însă profesia își spunea cuvântul. A înțeles imediat aluziile mele la articolele „Ca la noi la nimeni”, „Românii peninsulei balcanice” și „România, Americă dunăre-nă”. Argumentația a fost tot de ordin etnic:
—Nici Eminescu n-a fost român, a fost armean!
—D-aia a și murit bolnav, fiindcă a fost nemul-țumit, a completat Vera cu filozofia ei de inspirație creștină și factură mistică.
—Dar Gheorghe Șincai a fost român? am izbuc-nit eu, căutând cu disperare să scap de argumentul etnic. Dar Constantin Rădulescu-Motru și Dumitru Drăghicescu n-au fost români?
—Dacă ai de gând să ne torturezi cu toți intelectualii frustrați, să știi că eu plec de la masă! exclamă Vera și atunci am înțeles că trebuia, într-un fel sau altul, să pun capăt discuției. Am încercat o formulă de compromis menită a mă lămuri asupra acestui complicat sistem de gândire, al prietenei mele:
—Bine, dar dacă nu-i luăm în seamă pe marii oameni de cultură ai neamului, atunci dispare de fapt, singura mândrie de a fi român.
—Nu dispare deloc, spuse Vera. Gândește-te la și Mihai Viteazul, și la Ștefan cel Mare, și la toți cei care au luptat pentru țara asta!
Această antiteză absurdă și forțată dintre cultură și luptă mi-a adus aminte brusc de strigătul sinistru „Noi muncim, nu gândim!”. Paradoxul și hazul nu constau numai în existența muncii fără gândire, care se întâlnește pretutindeni în această țară ci, în special, în faptul că munca însăși e marea noastră problemă.
Apoi, știam bine că Vera fusese la un pas de a deveni o victimă a marii mineriade. Acum, metamor-fozată ideologic, fundamenta ideile haotice ale ortacilor și acoliților.
Al doilea impuls a fost să mă conving că nu era vorba de vreo cacialma, că nu fusesem cumva victima drăgălașului umor oltenesc. Nici gând! Toată lumea era serioasă și încordată. Vera era pătrunsă de curajul și sacrificiul marilor noștri domnitori …
Drumul spre București a fost trist. Deși soarele blând de început de toamnă încălzea și compar-timentul în care visam singur în liniște, și fermecă-toarele plaiuri și câmpii valahe. Îmi venea în minte un vechi film englezesc, sau american, al cărui nume îmi scapă. Era vorba de locuitorii unei insule relativ izolate care constituiau o comunitate închisă. Puținii turiști care ajungeau acolo era priviți cu ostilitate. Locuitorii se căsătoreau numai în cadrul acestui teritoriu restrâns, puțin populat. Apăruse astfel, ca dereglare genetică, acromegalia. Cu cât acest fenomen se amplifica, cu atât oamenii se izolau mai mult, refuzau să vadă cauzele reale ale dramei și respingeau orice ajutor din exterior.
În drumul de la gară spre casă, aveam să constat încă o dată această închistare într-un spațiu cu valori proprii, în vederea obținerii unui echilibru, fie el și iluzoriu. Acest drum trece pe lângă o biserică celebră, ctitorie a mareșalului, și care a constituit, nu demult, un subiect de conflict între naționaliști și cosmopoliți. Fiindcă aici se înălțase un bust al ctitorului, cenzurat ulterior, prin legea care interzice afișarea publică a simbolurilor extremismului.
Pentru a nu dărâma statuia, în speranța unui viitor mai permisiv, preoții au învelit-o cu un cearșaf. Cât lipsisem din București, cearșaful fusese înlocuit cu un fel de cutie de tablă cu o formă destul de caraghioasă.
Pe pereții bisericii, era scris „Antonescu erou național”, iar pe cutia de tablă deasupra unui tricolor era următorul text pus în ghilimele, deci, probabil, emanație a gândirii marelui bărbat de stat:
Fii om, fii drept și recunoaște că, deasupra ambițiilor și a intrigilor și urilor este Patria, este veșnicia Neamului și că acolo trebuie să ne întâlnim întotdeauna, chiar dacă nu ne înțelegem de fiecare dată.
Și eu care credeam că deasupra tuturor, cel puțin în biserică, este Dumnezeu. Nu-mi aduc aminte să fi citit cuvântul „patrie” în Noul Testament. Dimpotrivă chiar, toate povestirile cu samariteni, dușmanii biblici ai evreilor, vădesc o normă de apropiere și de apre-ciere, după calități și nu după neam. S-ar putea însă ca sfânta tradiție să fie mai complexă decât Biblia.
Al doilea lucru care mă obseda era caracterul specific al patriotismului prietenei mele. Vera declarase ceremonios, când văzuse statuia, că ea nu va mai intra niciodată în acest locaș de cult, deoarece politica nu are ce căuta în biserică. Era vorba de un patriotism „autentic” și nu de unul politic, conjunc-tural, chiar dacă eu îl consideram a fi desuet.
Cum am intrat în casă, m-am repezit la cartea lui C. C. Giurescu. N-am reușit să aflu dacă cel pe care istoricul îl numește „o podoabă a culturii ro-mânești” a avut sau nu sânge de străin. Unii istorici, mai exotici, îl cred a fi fost descendent al lui Timur Lenk. Culmea ironiei, Mihai Viteazul, atât de admirat de prietena mea Vera, a fost în mod sigur pe jumătate grec. Pe de altă parte, de la Vlad Georgescu am aflat că Dimitrie, deși prieten cu Petru cel Mare, a fost în mod constant un dușman al slavonismului din Moldova pe care îl considera a fi o cauză de regres cultural, vină ce o atribuia bisericii, stăpânită de un zel ortodox exagerat.
Am vrut să-i telefonez Verei și să-i amintesc că „lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par a fi”, dar am ezitat până ce m-a cuprins o dulce toropeală. Visul n-a durat prea mult, dar a fost intens și chinuitor.
Se făcea că Ștefan cel Mare era într-adevăr mare. Pe un roib uriaș, cu o spadă înfricoșătoare în mână se lupta cu niște dușmani invizibili. Undeva, mic, pe un cal slab, un personaj care era când Dimitrie Cantemir, când Don Quijote, așa precum se întâmplă în vis. Morile nu se vedeau. Eu, nu știu prin ce miracol, mă simțeam sufletește legat și obligat să-l ajut pe acest jalnic personaj. Nu de turci, ci chiar de Ștefan care-l copleșea. Cel sfânt își ieșise din minți și striga:
—În lături, pigmeilor! Eu am făcut o Moldovă Mare pe care voi n-ați fost în stare s-o păstrați, ci ați dat-o jumătate la ruși, fără luptă!
Dimitrie o ținea pe-a lui. Zicea că nu rușii ar fi fost cel mai mare dușman al nostru, ci turcii și ceilalți orientali autentici care ne-au contaminat cu un mod de viață lasciv și viclean. În fața titanului, nu avea însă nicio șansă. Atunci, n-am mai răbdat și l-am îndemnat să-l întrebe:
—Măi, Fane, între atâtea biserici și atâția copii, nu puteai să faci și tu o Universitate?
După ce înțelese cuvântul, Ștefan începu să râdă de se cutremura pământul:
—Băi, voi cu atâta învățătură o să muriți proști! Da, eu pentru fiecare mie de păcate am construit câte o biserică și acum, aici, sunt aproape ca și Sf. Petru. Apoi, dacă ați fi avut de luptat ca mine, vă mai rămâ-nea timp și chef pentru cărți?
Tot la îndemnul meu, Dimitrie, care parcă înce-puse să mai crească, îi zise:
—Dar Carol cel Mare n-a luptat mai mult decât tine și a avut timp și pentru școli? Dar Polonii, prietenii, și apoi dușmanii tăi, n-au luptat și au avut Universitate cu două veacuri înaintea ta, dar …
Aici visul se întrerupse brusc și întâmplările acestea, legate de Cantemir și de prietena mea Vera, fură treptat date uitării, pentru o vreme. Mi le-am reamintit brusc, de un 1 Decembrie. Un post privat de televiziune, unul cu mare audiență, care duce trena guvernului, a avut frumoasa idee de a invita, cu prilejul zilei naționale a României, seara, în studio, români celebri. Am văzut, cu acest prilej, vreo zece sportivi dintre care, peste jumătate, fotbaliști. La sfârșit, au mai venit și vreo doi artiști stingheri... Mi-am adus aminte iarăși, cu acest prilej, de prietena mea Vera care îmi spunea cu ton de reproș, că nu numai savanții, artiștii și muncitorii au valoare, ci și alte bresle pe care, vezi Doamne, eu le desconsider. Nici gând de așa ceva! Cele mai emoționante amintiri din copilărie sunt legate de... boxeri, fiindcă tatăl meu a fost, pentru o perioadă, secretarul Federației de box. Unul dintre ei, campion național, socotit astăzi a fi cel mai tehnic pugilist român, mare antrenor și profesor, venea adeseori la noi... Împreună cu tatăl meu, mă învăța să recit... Este greu de descris suprafața culturală pe care navigau... Nu îndrăznesc să caut similitudini cu spor-tivii din ziua de azi. Probabil fiindcă ăștia de azi sunt "profesioniști" și, la fel ca la Ștefan, "meseria" nu le lasă timp pentru altceva...
Comentarii