Avem oare o Europă socialistă sau doar una cu marcate predispoziții și mentalități de stânga? Poate fi considerată UE o antiteză la Ideea socialistă? Comu-nismul este logic sau doar mitologic?
Pentru toate aceste întrebări, se pare că răspun-sul este cunoscut și poate fi aflat din articolul „De ce nu moare socialismul?” semnat de Traian Ungureanu în ID, nr. 8 (32)/august 2006[1]. Respectivul text pleacă de la constatarea resentimentală, dar corectă, potrivit căreia:
…a ignora comunismul, prin neștiință, așa cum fac generațiile mai tinere, sau printr-un anumit fel de știință, așa cum face istoria de prima pagină, e până la urmă unul și același lucru: o mare nereușită în fața misterului comunist, a remanenței unei trăiri de care omul social nu poate să se despartă, în ciuda deraierii doctrinei și regimurilor practicante.
Factura religioasă, apteră și degradantă a comunismului, ca formă de manifestare socială, a devenit clară chiar înainte de Eric Voegelin (1938) și de Michael Burleigh – nume citate de autor – în cunos-cuta operă academică a lui Toynbee:
L-am citat pe Marx […], pentru că formula lui se aseamănă cu modelul apocaliptic tradițional adoptat de zoroastrism, iudaism și creștinism. […] În comunismul marxist, avem un exemplu notoriu, în chiar sânul societății noastre, al unei filozofii occidentale moderne care s-a schimbat, în viața unei singure generații, devenind aproape de nerecunoscut, într-o religie de tip proletar.
Într-adevăr, socialismul manifest, amputat de orice esență spirituală (impecabil exprimat de către autorul articolului), este „o religie doar de la amvon în jos”. Ceea ce nu pare a fi suficient pentru a declara comunismul esențialmente ilogic ori mitologic. Cam aici se termină șirul aserțiunilor acceptabile. Urmează fraze fermecătoare ca stil, dar și ca superficialitate. Că în România nu e vorba de capitalism, ci de un „enorm delict penal nesancționat al noii oligarhii” este clar pentru orice om normal. Dar eșecul nostru „postrevoluționar” pe aproape toate planurile nu poate fi pus exclusiv în sarcina trecutei orânduiri, fiindcă asta ar însemna că și celelalte țări foste comuniste să prezinte aceleași handicapuri, ceea ce, evident, nu se confirmă. Așadar, explicația e facilă, cauza principală trebuie să fie un alt factor, ascuns sau care, poate, nu ne convine…
Constatarea lui Traian Ungureanu că, după 1989, noi nu avem nici socialism, nici capitalism, ci doar ceva imund, demn de dispreț, conduce la o idee mai subtilă, și anume că ingredientele capitalismului de succes nu pot fi reduse la setul de reguli/legi caracteristice pe care, de bine de rău, le avem. Mai este ceva … Ceva ce amintește violent de celebrele cuvinte: „Înainte de a se schimba împărățiile, trebuie să se schimbe oamenii”. Iar schimbarea oamenilor nu este un proces nici sigur, nici confirmat.
Sunt destule țări, pe aproape toate continentele, cu o istorie „capitalistă” de zeci de ani care nu se deosebesc mult de România nici sub aspect economic, nici social și nici moral. Pentru realizarea unor standarde avansate de civilizație contemporană capitalismul ne apare astăzi drept condiția necesară, dar nu suficientă.
Mai grav, în România, încă nu se poate discuta relaxat despre probleme social-politice, nici măcar referitor la conotațiile lor filozofice. Așa cum remarca Vasile Ernu într-un număr din Dilema Veche, ce avea ca temă chiar comunismul (nr. 142/oct. 2006), putem spune că opinia românului este absolut oportunistă.
Re-citându-l pe Daniel Barbu, discursul anti-comunist autohton actual, deși se vinde foarte bine, este „competent, dar ilegitim”. Legitimitatea i-ar fi fost conferită chiar de sincronismul cu respectivul eveniment, fenomen aproape necunoscut la noi. Post-procesarea aceasta exagerată și unilaterală deranjează, fiindcă ne aduce aminte că:
Intelectualii români nu sunt critici față de putere decât atunci când autoritățile politice consideră firească această critică. Intelectualul român este carlist sub regimul carlist, naționalist și anticomunist sub regimul antonescian, […] marxist-leninist și patriot sub regimul comunist.
O dovadă de-a dreptul hilară a acestui oportu-nism „ideologic” ne-a furnizat-o, în 2006, postul național de televiziune. În emisiunea epopeică de format internațional, Mari români, realizatorii s-au străduit, extrem de vizibil, să-l coboare pe Ion Antonescu de pe locul trei unde îl propulsase votul popular, prezentându-i cu lux de amănunte toate defectele și toate crimele (care nu erau scuzabile ca cele ale lui Ștefan cel Mare și Sfânt, foarte probabil, și el, ucigașul multor români nevinovați). Pentru aceasta, TVR 1 nu a ezitat să-l transforme pe distinsul istoric Cioroianu, cu lăudabila sa excogitație, din susținător, așa cum ar fi trebuit să fie respectând regula jocului, în acuzator.
Chiar în timpul desfășurării acestei emisiuni, la Chișinău, apărea un manual de istorie care explica copiilor din Republica Moldova exact ceea ce domnul Cioroianu ne explica nouă. Incredibil, dar adevărat. Pentru a demonstra încă o dată caracterul eratic și conjunctural al dreptății românești, posturile de televiziune s-au arătat a fi foarte supărate pe acel manual, considerându-l o reală ofensă adusă României.
Așadar, o analiză pertinentă asupra orânduirilor sociale trebuie făcută excluzând cazul României, caz unic/atipic și nu clasic, cum crede domnul Ungureanu. Celebra butadă: „România a compromis socialismul și acum se pregătește să compromită și capitalismul”, conține mult adevăr. Cine mai crede astăzi că degradarea societății românești se datorează exclusiv perioadei comuniste ar trebui să-l recitească, cu atenție, pe Caragiale.
De aceea, revendicările asupra articolului citat nu sunt făcute din postura de laudator tempori sacti, ci mai degrabă, din revolta asupra unor regretabile superficialități, chiar incoerențe, nu totdeauna nevinovate, ce se observă adesea în reviste de ținută din presa românească, și chiar la autori de mare prestigiu și incontestabil talent literar. Admițând, prin recurs la finalul articolului citat, imperfecțiunile și incongruențele pe care le distinge, deși cam voalat, chiar și autorul, atunci:
Capitalismul va învăța, poate, sub presiunea masivă și organizată a Ideii Socialiste că nu poate fi o colecție de staruri și consumuri, că nu poate rămâne doar o variantă infinit superioară economic socialismului [...] E vorba de capacitatea sau de incapacitatea capitalismului de a deveni o cultură convingătoare și o construcție etică solidă.
Oricine se poate întreba, pe bună dreptate, ce sens mai are demersul domnului Ungureanu? Dacă autorul percepe necesitatea a doi termeni dialectici și dificultățile etice ale capitalismului, de ce se mai miră că nu dispare Ideea Socialistă? Pe de altă parte, dacă unul dintre acești termeni este rău, nu înseamnă că dușmanul său este cu necesitate bun. Mulți oameni s-ar bucura să dispară capitalismul numai și numai pentru a nu mai auzi niciodată de comunism, după cum cinic remarca (din nou) Toynbee: „S-ar putea ca și capitalismul și comunismul să ajungă să reprezinte nume diferite pentru ceea ce tinde să fie aproape același lucru”. Acest același lucru este astăzi, în mod cert, o viziune pur materialistă asupra lumii care nu mai conține aproape nimic spiritual.[2] Deși, în esență, populistă și anti-elitistă, civilizația capitalistă aplică în prezent, consecvent și exclusivist, criteriile lui Nietzsche ale competiției, mândriei și „libertății” într-o lume în care Dumnezeu, chiar dacă nu a murit, este doar un decor, adesea jenant.
Un om de știință olandez se arăta extrem de surprins că mai există intelectuali credincioși, mărturisind că, în țara sa, mai mult de jumătate dintre oameni sunt atei, deși mulți dintre aceștia continuă să meargă duminica la biserică. Această societate, marcată cândva de bigotism, a ajuns meschină în raport cu Dumnezeu.
În catedralele din Anglia, s-au montat televizoare pe durata Campionatului mondial de fotbal pentru ca enoriașii să poată urmări meciurile în timpul slujbei. Madonna se răstignește pe cruce, Iisus este caricaturizat în ziare… în baza principiului libertății de exprimare. Se afirmă textual că „religia este cea mai veche și cea mai mare utopie”, de parcă s-ar fi copiat la rotaprint caracterizarea bolșevică.
În schimb, culmea tupeului, la tribunal sau la procuratură, trebuie să juri pe Biblie (?!).
Față de Dumnezeu, comunismul și capitalismul sunt echidistante, deși nu echivalente. Primul, interzice, practic, religia, pentru a o instala pe cea proprie; celălalt începe să devină conștient de inevitabila schismă dintre religie și axiologia capitalistă care preamărește banul, puterea, interesul și libertatea.
Banul, chiar dacă și-a păstrat, în mod evident, rolul în creșterea economică, a devenit și criteriu cvasi-exclusivist de clasificare a oamenilor. Cine nu este bogat se va topi, în mod fatal, în masa amorfă a anonimatului și nu va putea face parte din „lumea bună”. Nu există valoare în afara capitalului, fiindcă toate valorile sunt tranzacționate pe piață, de la fotbaliști la artiști și savanți. Indiferent ce părere am avea despre Marx și indiferent ce erori conține doctrina lui, e remarcabilă caracterizarea pe care el o face banilor, în primul rând, prin confirmarea peste timp a rolului nefast, referitor la psihologia umană:
Banul coboară toate divinitățile omenirii și le transformă în bunuri. Banul este valoarea autosuficientă a tuturor lucrurilor. De aceea, a privat întreaga lume, atât cea umană, cât și Natura, de valoarea ei proprie.
Faptul că lumea a devenit o bursă de valori care nu se pot autoafirma, ci așteaptă să fie licitate, va stârni veșnic antipatii, nu numai din partea săracilor, a frustraților, ci și a celor care gândesc mai aproape de esență. De aici, și explicația deosebit de supărătoare pentru unii că mulți intelectuali au sensibilități de stânga.
Alături de bani, puterea dispune. Există nenumă-rate exemple de acțiuni în care sunt implicate guverne și servicii secrete și care nu se vor desecretiza nicio-dată, din cauza uriașului impact moral pe care l-ar avea asupra opiniei publice. În această privință, diferențele în raport cu structurile comuniste sunt de-a dreptul nesemnificative.
Pe de altă parte, interesul este de ordin strict material și are o plăcere diabolică să-și afirme cinic performanța, în special, în raport cu fenomenul cultural. Poluarea cu reclame, pentru a da cel mai banal exemplu, a ajuns paroxistică pe stradă, în cutia poștală, pe ecran sau în presa scrisă, încât ne aducem aminte în orice clipă că noi existăm numai datorită societăților comerciale. Anual, se cheltuiesc peste 500 de miliarde de dolari pentru a-i convinge pe consumatori să le cumpere produsele, indiferent că aceștia au sau nu au nevoie de ele.
Libertatea, inițial o valoare indiscutabilă a societăților capitaliste, a căzut victimă unei justiții transfigurate, birocratizate, adesea absurdă. De pildă, poți fi condamnat, fiindcă ai dat o palmă propriului copil, așa precum poți fi achitat, criminal dovedit fiind (dovezi, probe, inclusiv propria mărturie), numai și numai pentru o eroare de procedură (la percheziție, s-a depășit cu câțiva metri spațiul pentru care poliția deținea mandat). Simultan cu setul stufos de reguli, norme și legi, care îl exasperează pe cetățeanul obișnuit, s-a dezvoltat o inacceptabilă toleranță la rău sau, așa cum se replica într-un film american, „este la modă compasiunea față de criminali”.
Libertatea continuă să fie subordonată politi-cului, urmând teza lui Lenin prin care ea ar trebui să constituie înțelegerea necesității (?!). Evident, acum avem o altă necesitate, alte instanțe care hotărăsc binele și răul și alte „pedepse” pentru neascultare. De pildă, după unii (printre care și domnul Ungureanu, așa cum singur lasă să se înțeleagă), numai dacă ești comunist/socialist poți fi „eurosceptic”. Din contră, în viziunea doamnei Margaret Thatcher (care nu poate fi bănuită de simpatii de stânga), UE are similitudini evidente cu fosta Uniune Sovietică:
Este o ironie că tocmai când aceste țări, cum ar fi Uniunea Sovietică, care au încercat să conducă totul de la centru, învață că succesul depinde de dispersarea puterii și a deciziilor, unii din cadrul Comunității vor să procedeze în sens invers(!)
Doamna de Fier nu este singura personalitate ab-solut noncomunistă care are de comentat în legătură cu acest „super-stat european exercitând o dominație nouă, de la Bruxelles”.
Günter Verheugen, comisar european pentru întreprinderi și industrie, era disperat de explozia birocrației în cadrul Comunității. De pildă, UE adoptă în prezent, într-o singură săptămână, de două ori mai multe reglementări și directive decât se întâmpla la început, pe tot parcursul unui an.
Dacă oamenii ar putea cunoaște zecile de mii de standarde și normative (care definesc, printre altele, compoziția chifteluțelor, dimensiunea peștilor pescuiți și …raza de curbură a castraveților pentru conserve), puțini ar fi aceia care nu ar rămâne, cel puțin sceptici. Paradoxal, există tendința de a identifica cultura creștină și civilizația occidentală cu această „cooperativă” europeană întemeiată pe motivații pur economice și concurențiale.
Așa cum este deosebit de supărător că, în timp ce Statele Unite continuă să fie, cel puțin din punct de vedere statistic, țara creștină cea mai credincioasă, UE și-a propus, prin organizațiile ei specializate, mai mult sau mai puțin informale, să elimine simbolurile creștine din școlile unor țări europene (România, Italia). Demersul este pe cât de penibil (s-a spus că ar fi vorba de acțiuni împotriva discriminării, deși nicio altă entitate religioasă nu a formulat plângeri), pe atât de absurd. Dacă nu se va trezi spiritul religios în această zonă, peste o sută de ani, vom avea o Europă musulmană, remarca academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici.
Este evident că acest capitalism contemporan conține ceva de prost gust, o decadență postmodernă care, probabil, l-a făcut pe Zeffirelli să exclame: „Acum există multă vulgaritate, care înainte nu era!”. Destul de interesant, chiar și domnul Ungureanu este conștient de „dezordinea televizată a capitalismului” (Tehnica neputinței la români, Humanitas, 2006, p. 56).
Are comunismul valențe superioare în raport cu această degradare a reperelor? Este foarte greu să afirmi acest lucru despre regimuri și ideologii stigmatizate de amintirea ororilor și a crimelor împotriva umanității. Mai mult decât atât, după căderea sistemului, un export masiv de criminali și de escroci „de primă clasă” s-a propagat dinspre Est spre Occident, dovedind încă o dată, dacă mai era cazul, putregaiul și iluzia din fostul „lagăr socialist”.
Și totuși, în domeniul consumismului, al goanei disperate după posesiuni și averi, comunismul apare, atât declarativ, cât și în fapt, ca fiind mai moral decât capitalismul, reușind să pondereze cel puțin una dintre cele trei patimi transcendentale: bani, putere, glorie.
Când bogatul cel credincios îl întreabă pe Iisus ce poate face ca să aibă viață veșnică, primește un răspuns care nu încape câtuși de puțin în mentalitatea zilelor noastre: „Una îți mai lipsește: mergi de vinde câte ai și le dă la săraci…” Este și motivul pentru care nu va putea fi elaborată niciodată o „ideologie capita-listă”, căci, de îndată ce s-ar încerca acest lucru, ar deveni clar antagonismul cu orice religie, în special, cu cea creștină, care proclamă: „Vai, vouă bogaților!”.
Tocmai aici se află point-ul pe care domnul Ungureanu nu-l observă sau se face că nu-l înțelege când se întreabă de ce nu dispare Ideea Socialistă. Fiindcă aceasta este o idee și, de obicei ideile, nu pot fi anihilate! Și oricât de mult ar fi greșit comunismul în practică, această apropiere a lui de religie, în ceea ce privește combaterea dorinței avide și permanente de îmbogățire și tezaurizare, va exercita totdeauna o atracție asupra oamenilor.
Pe de altă parte, capitalismul nu caută deocam-dată să umple uriașul gol spiritual acumulat în anii din urmă și nici nu pare a fi prea conștient de acest lucru, ca de altfel orice entitate pragmatică care nu înțelege ce și-ar mai putea dori omul în afară de vilă, mașină și job.
Astfel, au fost abandonate pe rând aproape toate cercetările științifice avansate, cu excepția celor de factură militară, ceea ce demonstrează că fondurile uriașe alocate cercetării spațiului cosmic, de exemplu, în a doua jumătate a secolului trecut, se datorau concurenței generate de războiul rece, nicidecum stimulării vreunei dorințe de cunoaștere. Aproape că nu se mai vorbește de fizică, biologie, astronomie.
Chimia mai are ceva probleme în căutarea detergentului ideal care să spele… fără apă! Radiotelescoapele construite, chipurile, pentru cercetarea spațiului cosmic, lucrează în cea mai mare parte pentru supravegherea comunicațiilor radio terestre. De câteva decenii, nu s-a mai făcut nicio descoperire importantă în știința fundamentală, exceptând poate demonstrarea Marii Teoreme a lui Fermat de către englezul Andrew Wiles, în 1993. Din acest punct de vedere, suntem într-un gen de Ev Mediu, în ciuda dezvoltării aplicațiilor, a tehnologiei și a exploziei din domeniul IT care doar simulează progresul științific.
Învățământul general se degradează îngrijorător, iar oamenii preferă din ce în ce mai mult și în marea lor majoritate să lucreze în administrație, în sfera serviciilor ori în cea comercială, nicidecum în activități tehnice, de concepție ori de creație. Biroul este considerat astăzi cu mult superior laboratorului. În rest, singurele chestiuni importante pe care le mai are de rezolvat omenirea, par a fi de natură economică și juridică. Simultan, se constată o scădere dramatică a calității produselor, în special, în ceea ce privește rata de defect și durata medie de folosință. Nivelul producțiilor cinematografice și al produselor media scade în mod constant și, în general, orice este dedicat marelui public este lipsit de valoare artistică.
Manipularea a ajuns obiect de studiu la facultățile de media, iar studenții învață cum propagarea spaimelor și promovarea catastrofismului pot sălta acele aparatelor care măsoară audiența. Un foarte cunoscut post de televiziune, în dorința cotidiană după senzațional cu orice preț, descria anomaliile meteorologice prezentând căldurile excesive din Europa și din Statele Unite și declarând la final, pe un ton apocaliptic: „…asta în timp ce în Australia avem furtuni de zăpadă”. Uitaseră, ori poate n-au știut niciodată că atunci când în emisfera nordică este vară, în cea sudică e iarnă.
Odată cu globalizarea culturii, monden a devenit un atribut râvnit, activitatea preferata este shopping-ul, iar inteligent/deștept nu se mai referă la cultură și activități intelectuale, ci la diferite abilitați dedicate parvenirii. Elitele nu mai sunt la modă și au fost înlocuite, în măsura posibilităților, cu… vedete. Asta pentru a nu mai aduce în discuție racilele tradiționale: Mafia, drogurile, poluarea, prozelitismul persuasiv pentru homosexualitate, stimularea conflictelor prin livrarea de arme ambelor tabere combatante.
Din păcate, socialismul și, în special, comunismul, cu toate variantele lor, nu pot constitui o alternativă, deoarece ele prezintă incongruențe majore încă din faza teoretică; cu alte cuvinte, s-au rătăcit nu numai în practică, cum adesea se afirmă, fiindcă nimic nu se poate dezintegra atât de brutal, precum s-a întâmplat de curând, decât dacă prezintă și erori conceptuale grave. Există trei astfel de erori, fundamentale, ale marxismului.
Prima și cea mai cunoscută e ancorarea dogmatică și ireversibilă în materialismul filozofic, absolut fără nicio bază rațională sau empirică. Atributul emfatic, științific, care i s-a atașat a fost infirmat chiar de cercetările din fizică care au statuat primordialitatea câmpului și a energiei în raport cu substanța, atât de dragă materialiștilor.
A doua este împărțirea în clase sociale, cărora li se atribuie caracteristici psihologice perene. Chiar dacă, la un moment dat, „interesul de clasă” poate determina un anume comportament omogen, lumea evoluează, și nici proletariatul nu va rămâne același. Lenin, într-o sclipire de inteligență, și-a dat seama de acest lucru când a formulat temeri în legătură cu burghezia proletară, temeri care, de altfel, s-au și adeverit. Dar mai presus de toate, este vorba de natura, evident nerevoluționară, ci doar revendicativă, a clasei muncitoare, principala forță a revoluției comuniste.
În fine, cea de-a treia eroare este legată de principiul retribuției, formulat de publicistul și revoluționarul francez Louis Blanc și preluat apoi de Marx: „De la fiecare după capacități, fiecăruia după necesități”. Este evidentă natura utopică a lozincii, fiindcă în timp ce necesitățile pot fi cunoscute cu suficientă obiectivitate, capacitățile, niciodată.
Cu toate acestea, marxismul este considerat astăzi a fi cea mai influentă paradigmă a epocii moderne, iar Karl Marx continuă să fie studiat în universitățile occidentale.[3]
El are marele merit de a fi descoperit secretul legii schimburilor, mai concret, originea plusvalorii și acest lucru nu l-a infirmat nimeni până acum. Dacă domnul Traian Ungureanu va reuși totuși, el va rămâne în mod sigur deopotrivă în istoria filozofiei și a economiei politice.
Într-adevăr, în multe cazuri, poate chiar în majoritatea lor, sursa profitului este exploatarea. Când rata profitului este exagerat de mare sau când patronul nu investește nici inteligență și nici activitate tehnică superioară, ci numai un șir de escrocherii conjuncturale, perfid camuflate sub eufemismul „inginerie financiară”, el poate atrage mari sume de bani de pe piață. Și cum banii sunt expresia valorii/muncii, este clar că el își însușește o parte necuvenită din munca altora, prin diferite mecanisme subtile aflate de multe ori la limita legalității.
Această descriere succintă poate fi formalizată într-un limbaj riguros, matematic și indiferent cât de mult ne convine sau nu, este o realitate indubitabilă, demonstrabilă științific. Este adevărat, pe de altă parte, că Marx și marxiștii au o adevărată obsesie pentru acest adjectiv, pe care caută să-l extindă, nejustificat asupra întregii teorii, dar domnul Ungureanu chiar o ia în serios și reproșează doctrinei că nu e științifică.
Trebuie observat că, în virtutea bunului simț, nicio doctrină nu e științifică, din simplul motiv că se bazează pe o concepție, pe o reflecție, pe o „filozofie”, iar filozofia nu este o știință. În cazul în care o doctrină ar reuși să fie științifică, ea ar deveni unică, fiindcă în știință nu încap alternative.
Fără îndoială, capitalismul are forță și atuuri, are o vitalitate nesecată, în Occident, poate crea o bunăstare remarcabilă și posedă o eficiență economică incredibilă, dar el n-ar trebui lăudat peste măsură tocmai acum când traversează o importantă criză.
Această criză este recunoscută, implicit, chiar de autorul articolului, dar, pentru domnia sa, dreptul de a gândi (alte) societăți este condamnabil ab initio, fiindcă oricine e „proiectant” în acest domeniu nu poate fi decât comunist. Nu mai există astfel nicio diferență între dogmatismul incriminat, care decreta comunis-mul drept „viitorul de aur al omenirii”, și domnul Ungureanu, care face exact același lucru cu actualul capitalism, punând sub semnul întrebării dreptul la evoluție.
Marile spirite se recunosc însă și după lipsa atașamentului față de vreo anume orânduire socială. Alexandr Soljenițîn, de pildă, un adversar celebru al sistemului comunist, a ajuns acum, de curând, să critice Occidentul contemporan atât pentru laicitatea lui arogantă, cât și pentru bogăția sfidătoare, dacă nu cumva ele reprezintă unul și același lucru:
…democrația occidentală traversează ea însăși o criză gravă și e imposibil să prevezi cum se va ieși din această situație. Definiția cea mai justă a acestui conflict mondial este: lumea a treia împotriva lumii bogate. E expresia unei indignări umane generale, istorice, și a unei revendicări pe care sărăcia o adresează bogăției. (România literară, nr. 28/14 iulie, 2006).
Pentru Soljenițîn, iluminismul este responsabil de o anume „democrație exagerată”, cu referire evidentă la capitalismul contemporan: „Din Secolul Luminilor ni se împuie capul cu « drepturile omului », dar nu suntem chemați să apărăm și « datoriile omului »”.
Pentru Burleigh, citat de Traian Ungureanu, același Iluminism împreună cu revoluția franceză sunt părinții comunismului:
…criticii definiției totalitare a comunismului, situați aproape toți la stânga, au impresia că idealurile lor progresiste sunt pătate de comparația care pune comunismul, născut din iluminism și din revoluția franceză, alături de nihilismul de pradă al nazismului.
Dincolo de subiectivismul de percepție, este clară ascendența comună a comunismului și a capita-lismului, cel puțin la nivel continental. Deși motivată și justificată – ca de altfel, aproape toate revoluțiile – de ororile monarhiei contemporane, revoluția franceză s-a degradat rapid, din punct de vedere moral. Când președintele tribunalului revoluționar îl condamnă la moarte pe Lavoisier declarând: „Republica nu are nevoie de savanți”, s-a semnat, de fapt, în alb, pentru toate viitoarele acte de dispreț al valorii, comune atât comunismului, cât și capitalis-mului.
Și când aceeași revoluție a interzis slujbele religioase de duminică, s-a decretat ateismul epocii moderne, confirmat apoi de marele Laplace care îi declara voios lui Napoleon că nu a simțit nevoia vreunei forțe divine, în teoria pe care tocmai o elaborase („Dumnezeu? Nu am nevoie de această ipoteză!”).
Republicanii trăgând la țintă cu armele în statuia lui Iisus în timpul războiului civil din Spania, sau rușii dinamitându-și bisericile, nu reprezintă decât niște clone ale acelui act. Fiindcă nu e vorba de atacul, în mare parte justificat, asupra Bisericii ca instituție discreționară și absolutistă (cu mult peste dogma-tismul inerent), ci de subminarea credinței creștine în sine.
Ca dovadă, niciuna din acele puteri obscure, declarate atee, nu a desființat instituția clericală, dar toate au dus o directă sau subtilă propagandă anticreștină, precum acest penibil political correctness contemporan sau, mai aproape de adevăr, political correctless, care după Charlton Heston nu este decât "o tiranie cu față umană". Mai mult decât atât, un spirit cinic ar putea trece toate aceste fenomene decadente – comunism, nazism și postmodernism (cu tot cu corectitudinea lui politică) – în contul capita-lismului, pentru că ele nu au apărut nici în cadrul lumii antice, nici în feudalism, ci au reprezentat sau reprezintă, în fond, momente de criză ale respectivei orânduiri capitaliste.
Marea hibă a sistemului este ideea absurdă că toate valorile pot fi stabilite, în fapt, pe baza licitării pe piață, mecanism ce are un evident caracter entropic, degradant, câteodată chiar și în domeniul bunurilor de consum, unde ar fi trebuit sa funcționeze perfect. Iar în cazul în care statul s-ar hotărî să intervină prin diferite alte mecanisme subtile de corecție atât în domeniul economic, cât și în cel politic – cum deja se poate observa când și când – atunci avem altceva, nu mai este democrație capitalistă!
La noi, duplicarea brutală a instanței politico-afective după ’89 a generat două cete: una a ceaușiștilor (un gen de comuniști apatici nu atât nostalgici, cât dezorientați, frustrați și invidioși) și cealaltă compusă din adepți fanatici ai unui capitalism liberal-anarhist, lipsit de seriozitatea, tenacitatea, competența și profesionalismul celui original. În general, de la Ceaușescu, sau poate mai de demult, s-a păstrat viciul adorației.
În lipsa partidului și a conducătorului iubit, ei cad în extaz fie față de vreo instituție (Armata, BOR), fie față de vreun președinte, iar cealaltă grupare proslăvește acum UE și economia de piață.
Ponderea primei tabere are încă un ușor avans, după cum arată sondajul de opinie de la sfârșitul anului 2006. Românii consideră, în proporție de 53 %, că Ideea Socialistă (blamată de domnul Ungureanu), adică comunismul, este o idee bună, dar că ea a fost greșit aplicată (cca 40 %).
În special, acest ultim procentaj este îngrijo-rător, fiindcă ne convinge că mai sunt oameni care nu au înțeles deficiențele esențiale ale comunismului marxist. Singura șansă ar fi ca aceste opinii să nu fie atât o notă bună dată comunismului, cât una proastă dată capitalismului.
La TVR 1, pe 20 decembrie 2018, Mircea Dinescu, într-una dintre fascinantele sale apariții, spunea că, după revoluție, broasca (citește comunis-mul) a fost omorâtă... Numai că atunci când tai o broască, spunea poetul, picioarele ei continuă să zvâcnească multă vreme, datorită unui sistem nervos specific... Partea proastă este că, un picior de broască zvâcnind este mai scârbos decât o broască vie...
[1]Idei în dialog, an III, nr. 8 (23), aug. 2006, revistă lunară de cultură a ideilor, editată de „Academia Cațavencu”, director: H.-R. Patapievici.
[2] Mai plastic, se exprimă un arhiereu al Bisericii ortodoxe din Grecia: „Capitalismul și comunismul sunt două capete ale unei bestii, cu un singur stomac...” [Digi-Life Tv, 1 Martie 2019, documentar nemțesc]
[3]Pentru conformitate, este de menționat că, după alegerile europarlamentare din 2019, USR (interpretat a fi un partid de dreapta?) a obținut un procentaj neașteptat de mare (23,9%, cu 46,6% în București). Traian Băsescu, într-un interviu acordat postului B1 TV, în seara zilei de 27.05.2019, îl califică, cu seriozitate, drept partid neo-marxist. Încadrarea în noul curent occidental numit Progresism se bazează, printre altele, pe afirmațiile Oanei Bogdan (consiliera lui Dacian Cioloș): ”Cred că un pas important al omenirii va fi cel al renunțării la proprietate. Când nu vor mai exista teritorii care să aparțină unui om, trib, neam sau corporație..." Marxism să fie, dar să nu vină de la ruși! Acest tip de osmoză ideatică ne conduce la concluzia că doctrinele clasice s-au diluat. Vorba ceea: "nu a fost niciodată, să nu fie cumva..."
Comentarii