Printre bine-cunoscutele lui pendulări între iubirea de neam și atitudinea critică, între xenofobie și realism, poetul aduce în coloanele Timpului o interesantă constatare:
Unul din defectele cele mari ale noastre e că, departe de a ne ocupa cu fondul lucrurilor, credem că e de-ajuns să avem numai forma lor, asemenea copiilor care, voind a-și face o florărie, smulg plante din câmp și le așează fără rădăcini în straturi, improvizându-și pentru câteva ceasuri o grădină, în aparență, frumoasă, însă fără de trăinicie.
Luciditatea acestei afirmații e completată, câteva rânduri mai încolo, cu o anume dezicere de obișnuita lui concepție, privind cauzele externe:
Aceste defecte mari ale caracterului nostru național sunt, pe lângă împrejurările de dinafară, cauza pentru care un element etnic, atât de răspândit ca al nostru, să nu ajungă la nicio însemnătate în lume...
În termeni tehnici, este vorba de superficialitate... Când se ia în gură cu România liberă, Eminescu scrie explicit despre nematuritatea noastră politică.
Faptul că ne purtăm ca niște copii este, fără îndoială, un reflex al imaturității noastre care se manifestă în gândire, se concretizează în acțiune și determină, în mod fatal și deprimant, rezultatele noastre. Sporadic, putem întâlni fenomenul asociat cu orgoliul național sau cu lipsa bunului-simț și atunci aceste rezultate devin, incredibil dar adevărat, obiect de laudă.
Cum zice la teorie, imaturitatea nu este decât un stadiu al unei evoluții – atunci când ea există – spre maturizare. Când însă te înțepenești în această etapă, precum în tranziție, lucrurile încep să se complice. Nu e de mirare că, în accepțiunea patologică, termenul este asociat cu infantilismul.
Se știe, așadar, că parametrul IQ introdus în psihologie în 1911 de către William Stern măsoară „vârsta mintală” prin aprecierea gradului de maturitate a răspunsurilor date unui test formalizat. Un IQ de 80, de exemplu, ca „valoare de inteligență” arată o retardare, un raport de 0,8 între vârsta mintală și vârsta cronologică.
Pe de altă parte, dacă Eminescu are dreptate, se pune întrebarea de unde vine tupeul de a-i numi pe americani „niște copii mari”, replică îndelung auzită pe aceste meleaguri. Orice conținut metaforic i-am atribui, încărcătura de obrăznicie rămâne, dacă ne gândim că acei copii au construit în trei veacuri cam cinci Europe...
Este de asemenea interesant de aflat de când datează această imaturitate autohtonă? O caracteristică de natură conformă cu subiectul o întâlnim, de pildă, la Dimitrie Cantemir: „...nu cunosc măsura în nimic; dacă le merge bine, sunt semeți, dacă le merge rău, își pierd cumpătul”. Recunoaștem aici, încă o dată, comportamentul copiilor care, veseli și plini de energie la joacă, dezarmează și se smiorcăie la primul semn de adversitate.
Mai aproape de epoca noastră, aspecte ale infantilismului sunt superb reluate de un alt mare patriot, C. Rădulescu-Motru: „Imităm ca oile faptele din jurul nostru și nu arătăm o energie decât când suntem în grup”. Chiar și criteriul de valoare este asemănător cu cel al copiilor care au spiritul de gașcă extrem de acut:
Omul de caracter la români nu este acela care este consecvent cu sine însuși, ci acela care n-a ieșit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat totdeauna clopotul turmei.
Corespondențele cu mentalități și fapte contemporane – gregarism, superficialitate, fatalism – sunt deja banale. Nu trebuie decât să deschizi un ziar oarecare și te vei convinge că timpul a rămas pe loc. Invers spus, o astfel de frază de la Eminescu, de pildă, poate sta cu cinste în orice cotidian actual, fără ca cineva să acuze vreo desincronizare:
În locul unui guvern serios și cu autoritate, am avut, din contră, un guvern cu minte copilăroasă și cu apucături tiranice, însă ridicole care, în loc de-a inspira respect, produc scârbă.
Însă, acest gen de discurs, cu scoaterea în prim plan a unor texte proscrise sau voit ignorate este urât de majoritatea cetățenilor. Orice siglă ar purta autorii lor, oricât de patrioți sau chiar naționaliști – precum Eminescu – vor fi fost ei, pasajele respective sunt evitate cu obstinație. Asta, fiindcă adevărul lor e atât de evident, încât orice protest devine ridicol.
Chiar dacă editorialele din Evenimentul zilei, ca exemplu, spun în esență același lucru, orgoliul național e mult mai lezat, fiindcă cu Eminescu și Cantemir e altceva (și câți alții!). Tocmai ei, fala poporului român, să-și critice atât de dur propria obârșie?!
S-ar putea spune, așadar, că suntem un popor „tânăr”. Dar nici această calitate nu prea ne convine! Am vrea să fim, dacă s-ar putea, strămoșii tuturor popoarelor europene, calitate ce i-ar zvârli în ridicol pe cei care încă mai comentează primirea noastră în UE. Să fim un fel de neo-indo-europeni!
Pe de altă parte, dacă luăm în seamă numai tabloul sugestiv al lui Dimitrie Cantemir, din Descrierea Moldovei, rezultă că avem cel puțin trei veacuri de persistență în imaturitate.
Apexul acestor constatări, deja obiective, este uimitoarea noastră consecvență în păstrarea unor defecte, precum și faptul că simțim nevoia să facem haz de ele cu orice prilej, sub acoperirea replicii inepte „doar atât ne-a mai rămas...”Alte replici neroade care se poartă sunt: "Așa am apucat" sau "Așa s-a pomenit". Tot Eminescu dă măsura acestei ciudate erezii:
...poporul nostru, pierzând orice speranță de îndreptare, ia lucrurile mai mult în bătaie de joc ca și când lui Dumnezeu i-ar fi plăcut să drapeze tragedia sorții noastre cu foarte multe scene comice.
Cu aceasta, cu hazul și profitul de pe urma propriilor defecte, imaturitatea noastră a ajuns la maturitate, așa precum în Italia filmele despre Mafia au pecetluit o stare de fapt.
Dilema, nr. 531/2003
ADDENDUM
Într-un autentic arc peste timp, Andrei Pleșu reiterează în Pe mâna cui suntem?: mică antologie a tragicomediei românești, într-o singură frază, cele de mai sus: „…românii sunt un popor care nu vrea să fie condus și totuși nu e în stare să se conducă singur.” Și apoi: „Elitele sunt emancipate, branșate, gata să adopte ultima utopie la modă, masele sunt de un conservatorism îndărătnic.” Acum, important este, cu toată persistența peste timp a acestor constatări, dacă ele sunt obiective?
Cristian Tudor Popescu relatează, într-o inter-venție la Digi 24 TV, pe 8 nov. 2018, că, fiind la o întâl-nire cu ziariști străini, inclusiv din fostele țări comu-niste, s-a aflat la un moment dat singur, izolat.
Fenomenul nu s-a configurat de la începutul evenimentului, ci numai după ce s-au făcut prezen-tările, ceea ce, firește, implica și țara de origine. Tot CTP-ul, într-un video din spațiul virtual, în 2013, îl readuce în discuție pe Eminescu. După ce îl compară cu Edgar Allan Poe, arătând că, structural vorbind, Eminescu nu este un romantic, chiar dacă, din punct de vedere scolastic, a fost încadrat acolo, jurnalistul, cu verbul său caracteristic, îi definește magistral persona-litatea.
Contrar percepției populare, poetul nu a fost un boem iresponsabil, ci un spirit analitic, un raționalist cu o logică implacabilă, fascinat de știință, demon-strație și rigoare, posedând, în același timp, un umor seducător. Pentru Cristian Tudor Popescu, Eminescu nu este român, fiindcă nu e atins de neseriozitate și... nematuritate.
Dimpotrivă, are o mare precizie și o disciplină a dialogului, situându-se departe de frontul confuz, caracteristic nației (adică, hai să discutăm ca să avem despre ce vorbi). Foarte probabil, Eminescu nu se considera poet, fiindcă, așa cum spune Maiorescu, atunci când le citea o poezie, „Niciodată nu s’ar fi gândit măcar să o publice: publicarea ei era indiferentă, unul sau altul din noi trebuia să’i ia manuscrisul din mână si să’l dea la Convorbiri”. El a muncit ca un sclav, în profesia lui de ziarist, secretar general de redacție, reporter de teren, reporter politic.
Adeseori, se ducea în tipografie și urmărea, până la nivel de culegere, acuratețea textelor. În fine, în acest context, ajungem la frazele pe care, în afară de sursa deja citată, nu le-am regăsit altundeva:
Nu i-ar putrezi oasele cui au dat ființă acestor țări, în care cuvântul nu-i cuvânt, amorul nu-i amor și frumusețea e inscripția unui... 'otel [...] Cu ocazia aceasta, am constatat, cu oarecare rușine, că nu există în toată adunarea (Camera Deputaților), decât doi oameni, poate, cari pot construi o frază corectă: Cogălniceanu și Maiorescu [...] Cât despre arta adevărată sau știința adevărată, ele se fac în România amândouă cu pagubă, nu cu câștig – deci sunt terenuri pe care un om nu câștigă nimic, nici măcar glorie, căci chiar pentru aceasta din urmă se cere un public care te apreciază, un public ce lipsește.
De ce este important Eminescu, în această discuție care implică poporul român? În primul rând, datorită faptului că discursul acestor personalități, mai vechi și până în perioada interbelică, nu poate implica argumentul, conform căruia, degradarea noastră spiri-tuală s-ar datora comunismului. De pildă, când Regina Victoria a Regatului Unit nota – îngrijorată de per-spectiva căsătoriei nepoatei ei, viitoarea regină Maria, cu prințul Ferdinand – că România este... „o țară foarte nesigură, iar societatea Bucureștilor înfiorător de imorală...” este evident că atunci nu aveam încă comu-niști, ci era vorba doar de o tradiție contemporană... În al doilea rând, fiindcă Eminescu, în ciuda dizgrației suspecte, concertate de către epigonii postmoder-nismului penibil, rămâne o valoare mondială perenă. Adică, ignorând opiniile celor care confundă valoarea paradigmelor cu noutatea lor, generând confuzii între elite și vedete...
Lăsând deci, de-o parte, stereotipii clasificatoare de genul „romantic întârziat”, este singurul poet al lumii care atacă, magistral si sublim, poezia de factură filozofico-stiințifică.
Are și cu ce, fiindcă, rasfoind Caietele, constatăm că ar fi putut să predea cu succes Fizica timpului său, chiar la nivel universitar. Tema ar merita o disertație… Aici însă, într-o regretabilă restrângere, putem doar să ne amintim de:
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!...
Dar deodat-un punct se mișcă... cel întâi și singur. Iată-l...
[...]
Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii...
sau:
Și din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaște,
Și vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naște.
[...]
Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare;
sau:
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,
Desigur, schematizarea este aproape o blasfemie, dar merită încercat, fiindcă nu s-a prea evidențiat această interpretare. Astfel, în versurile de mai sus:
- Eminescu sintetizează avant la lettre teoria Big Bang-ului, ai cărui precursori s-au manifestat după dispariția poetului, precum si observa-țiile astronomilor privind novele și super-novele (Dar deodat-un punct... Vedea, ca-n ziua cea dentâi...Un soare de s-ar stinge-n cer...);
- În numai două versuri de o muzicalitate fascinantă descrie teoria atomistă (Punctu-acela de mișcare...);
- În poezia „La steaua”, concomitent cu funda-mentarea teoriei electromagnetismului a lui Maxwell, descrie deosebit de sugestiv, fără a mai comenta valențele poetice, pachetul de unde și, implicit, energia care călătoresc prin spațiul vid, după ce sursa a dispărut și înainte ca radiația să fie recepționată de cineva;
- Intuiește relativitatea timpului și faptul că, după unele teorii de tip exotic physics (remember Kant!), spațiul și timpul sunt abstracțiuni, iluzii ale gândirii omului (Și vremea-ncearcă în zadar...).
La fel, pentru unii, versul Din sânul vecinicului ieri... ar putea fi un gen de licență poetică. Cum poate fi veșnic trecutul, care tocmai... a trecut? Pentru că, așa cum remarca un tânăr, aproape genial, trecutul este singurul lucru veșnic, fiind singurul, în Universul nostru, care nu se schimbă! Într-adevăr, trecutul, odată ce a trecut, nu mai poate fi schimbat...
Poate că nici Călinescu nu și-a dat seama, cât adevăr profund conținea afirmația lui: „Toată arta lui Eminescu stă în a preface ideile în muzică și în metafore, de-a dreptul, fără planuri paralele.”
Comentarii