Cine a schimbat – în văzul lumii – titlul temei la Dilema din „Nostalgii minore” în „Ce era bine când era rău” a avut o idee genială, fie că a fost, ori nu, conștient de acest lucru. Schimbarea incită. În cazul acesta, deschidea calea unor speculații pe teme de nostalgie fără să abandoneze nici permanenta noastră predispoziție de a analiza socialul autohton, mai degrabă decât a ne hotărî să-l schimbăm.
Înainte să aflu de modificarea cu pricina, mă întrebam ce-o fi această nostalgie. O fi ea bună la ceva? Pe deasupra, mai era și „minoră”. Norocul m-a ajutat și de această dată...
Trecând pe lângă un lanț de stabilimente ce-și schimbaseră pentru a șaptea oară destinația, citeam absent: Birou notarial, Cabinet stomatologic, Cabinet veterinar, Pet Shop, Salon de înfrumusețare... Între ele, o locație absolut nouă. Da, scria chiar așa: Cabinet de filozofie. Mirat peste măsură de această ciudățenie, am pătruns timid înăuntru. Mă întâmpină asistenta. „Cât costă o consultație?”, o întreb cu gândul la cele paisprezece milioane plătite cu câteva zile în urmă pentru o amărâtă de ieșire din indiviziune cu zece hectare de pământ din Bărăgan... „Trei sute de mii pentru o oră”, îmi răspunde domnișoara pe un ton neutru. Meditând la prețul modest, îmi scot portofelul să plătesc... „Vă rugăm să nu abordați teme cu implicații politice concrete”, îmi mai spune fata și îmi taie chitanța.
Aștept emoționat să-l văd pe „filozof”. Când îl cunosc, îmi dau seama imediat că, deși vorbește impecabil românește, nu e de prin partea locului.
Îi spun despre ce e vorba și, probabil de emoție, îi și depăn, destul de confuz, propria mea teorie despre nostalgie. Mă ascultă cu răbdare câteva minute și îmi atrage atenția cu blândețe că, în felul acesta, pierd banii vorbind singur. Observație corectă! Îi cer părerea despre temă. Nu e de acord cu mine.
Îmi spune că nostalgia e un fenomen nociv, că blochează evoluția, întrucât te leagă de trecut. Este un atașament, o pasiune. „Bine, dar cum rămâne cu afectivul, cu sentimentul? Nu este și nostalgia un sentiment?”, îl întreb, consternat de această stranie teorie. Vocea filozofului se schimbă ca pentru un elev dintr-o clasă inferioară. Nu toate sentimentele sunt bune, iubirea nu este același lucru cu nostalgia, îmi explică el. Trebuie să fii mereu pregătit să înveți lecțiile pe care Dumnezeu ți le scoate în cale. Dacă ești nostalgic, refuzi să înveți și, pe deasupra, te poți alege cu o depresie. Îmi mai spune că, după părerea lui, mai bine părăsești mediul care nu-ți mai priește decât să devii nostalgic după niște condiții ireproductibile. „Numai ateii sunt nostalgici”, zice filozoful și tace considerând, probabil, consultația încheiată. Nu mă pot abține, ignor sfatul asistentei și-l întreb direct: „Cum adică, domnule, dacă Biserica este uneori nostalgică după comunism, asta înseamnă că Biserica este atee?!”
Omul zâmbește și tace iarăși, precum a tăcut Iisus când l-a întrebat Pilat ce este Adevărul. Oricum, am senzația că am înțeles răspunsul. Plec de la cabinet pe șapte cărări și rămân în aceeași stare încă o săptămână, până când Dilema schimbă titlul aplicației, păstrând conținutul.
Așa, da! Bănuiam eu că trebuie să existe un target – o țintă anume. Alerg acasă și mă pun pe scris. Nu mai am nevoie de niciun filozof! Să vă spun eu ce era bine când era rău! Numai de s-ar publica, fiindcă Dilema nu e România Mare...
Mai întâi de toate, exista un criteriu al valorii. Noi, pe atunci, credeam că nu există, fiindcă comunismul însuși este negația valorii, de la Revoluția franceză încoace...
Dar abia după '89, am văzut ce înseamnă cu adevărat lipsa criteriului valorii. Am văzut ce înseam-nă să ai tineri cu masterate la universități și stagii la firme de mare prestigiu care, întorși acasă dintr-o naivitate bolnavă, rămân șomeri. În schimb, avem în țară profesori care, ani de-a rândul, n-au putut elabora pentru bacalaureat decât subiecte și teste greșite, de parcă am fi o țară de handicapați .
Românii au luat de la capitalism criteriul banului și au ignorat faptul că, în Occident, în mare parte, cine are bani are și o anume valoare (Cei care au tendința de a se strâmba la această afirmație să se gândească câteva clipe la Bill Gates și apoi la cel care ar putea fi cel mai bogat om din România.).[1]
Înțelegând greșit banii ca pe o cauză și nu ca pe un efect, au eliminat complet adevărata competiție. Băncile și comerțul sunt noua noastră pasiune, spre disperarea lui Ceaușescu care credea prostește în „vocația de constructor a poporului român”. Poate doar constructor de vile...
Lăcomia dusă la paroxism a generat ciudata situație în care, deși nu se produce aproape nimic în afară de bere, Coca-Cola și câte ceva prin agricultură, avem, în schimb, oameni foarte bogați. În rest, se cumpără din afară aproape tot ce se poate cumpăra, în mod special, mașini de lux.
N-am înțeles încă, din păcate, că banii sunt doar instrumentul jocului și am pervertit scopul acțiunii, care nu este, în primul rând, „capitalizarea” în bunuri personale. Așa s-a ajuns la impresia că ceva era mai bine înainte...
Colac peste pupăză, fuga tineretului din țară accentuează unele sensibilități demografice. Fenome-nul nu presupune însă nici nostalgie, nici lașitate. Este pur și simplu refuzul de a trăi într-o lume cu care nu te asemeni și pe care n-o poți schimba, pentru că ea însăși are o inimaginabilă rezistență la schimbare pe care doar o mimează. Este, de asemenea, refuzul de a rămâne în țară nu numai ca sclav, ci și ca subiect de bășcălie pentru escroci.
Asta nu înseamnă nicidecum că dictatura era bună sau că socialismul era bun. Înseamnă doar, așa cum malițios remarca un cunoscut personaj contem-poran, că: „România a compromis socialismul și acum se pregătește să compromită și capitalismul”. Și mai poate însemna, după cum spunea filozoful, că nostalgia nu e bună la nimic, fiindcă, deși în libertate lucrurile nu merg bine deloc, am avut ocazia să ne cunoaștem mai bine.
De fapt, toată această argumentare putea fi înlocuită cu o singură replică dintr-un celebru film al lui Zeffirelli: „Înainte de a se schimba împărățiile, oamenii trebuie să se schimbe”.
La noi, a fost invers. Și atunci, cum era și firesc, a apărut nostalgia.[2]
Dilema, nr. 537/2003
[1]Apropo de Bill Gates... În penibilul interviu pe care Lucian Mândruță i l-a luat la București, nu s-a putut abține să nu-l întrebe pe celebrul investitor, cum a făcut acea avere uriașă, precum orice urmaș neaoș al țăranului Ion. Ironia fină a răspunsului, care a subliniat faptul că nu s-a pornit de la ideea de a face avere, nu a părut să fi fost recepționată de către român.
[2]Celor care încă mai confundă realitatea cu nostalgia, le-aș sugera să se gândească, câte valori autentice – artă, cultură, știință, politică – a dat România după 1990, prin comparație cu oricare altă perioadă din istoria țării... Dacă lista se încăpățânează să rămână empty, încercați cu Gheorghe Hagi și Simona Halep. Hagi însuși declara, la TVR HD (emisiunea Garantat 100 %), că, după ’89 cota de piață a fotbaliștilor români a scăzut drastic... De ce oare?
Pe de altă parte, după 15 ani, această ciudată idee, a cabinetului de filosofie, a reapărut, oarecum similar, în filmul Alice et le maire regizat de Nicolas Pariser. Primarul Lyon-ului (Fabrice Luchini), aflat într-o oarecare stare de dezorientare, la fel ca și povestitorul din acest text, angajează drept consilier un filozof-femeie (Anais Demoustier). Filmul a fost premiat, în 2019, la festivalul de la Canne.
Comentarii