Faptele
….se învață, în mare parte, la Istorie, în cazul în care ai absolvit liceul. Dacă nu, îți dai bac-ul după facultate, așa cum se obișnuiește în România zilelor noastre. Așadar, ascensiunea “democrației”, folosind un termen generic a început, practic, odată cu Revoluția engleză, după anul 1640, urmată fiind de Iluminism (Epoca rațiunii), mișcare complexă îndreptată împotriva autorității absolutiste a feudalismului și a Bisericii catolice. Revoluția engleză însă a prefigurat începuturile “capitalismului”, a legiferat monarhia constituțională, dar a avut și un caracte religios în principal ca ofensivă împotriva catolicismului. Foarte important, pentru tema acestui articol, este faptul ca englezii anticipează bătălia politică a zilelor noastre între “conservatori” și “liberali”, prin edificarea celor două partide, Tory și Whig. Au urmat Revoluția americană, care a pus bazele statului de drept, desăvârșind principiul separației puterilor în stat, apoi Revoluția franceză și revoltele naționaliste ale burgheziei europene, ramasă cumva mai în urmă cu emanciparea (în special in Germania), în raport cu Statele Unite și Marea Britanie, acestea din urmă fiind cunoscute sub numele generic de Revolutia europeană de la 1848.
Această prezentare sintetică este simplă dar nu simplistă. Oricâte tomuri am citi, concluzia finală tot aici ne conduce, chiar dacă faptele sunt uneori mai complicate, chiar contradictorii. Toate aceste revoluții au permis, treptat, ascensiunea burgheziei sau, cu un termen modern, a capitalismului, împotriva feudalismului. Lupta popoarelor a schimbat stapânii cu unii mai întreprinzători, mai dinamici, care țineau seama într-o oarecare măsura și de proletariat, fiind dispuși de-a lungul timpului și la “concesii democratice”:
“Burghezia n-a mişcat un deget. Ea a îngăduit poporului să se bată pentru ea. Puterea care i-a fost încredinţată nu era, prin urmare, puterea comandantului de armată care şi-a învins adversarul, ci puterea unui comitet de securitate căruia poporul victorios i-a încredinţat apărarea propriilor sale interese.”
Cu totul și cu totul altă etiologie au avut Comuna din Paris (1871), ca precursor, respectiv ultimele revoluții europene din secolul XX, cea germană și cea bolșevică, în Rusia, pe fondul unor crize majore social-politice și, în special economice. Luptând împotriva capitalismului acești revoluționari sunt considerați marxiști sau… comuniști. Insurgenții nemți și Republica de la Weimar au dispărut rând pe rând și fiindcă crizele politico-economice se mențineau a apărut și s-a instalat național-socialismul lui Adolf Hitler. Numai că nemții au comis o eroare în program; ceea ce era fătat pentru a dura 1000 de ani, a durat fix 12 ani. Comuniștii ruși însă, au fost mai productivi și de aici încolo istoria se cunoaște mai bine… faptele fiind contemporane.
Capitalismul
Îl vedem, îl trăim și îl simțim … cu bune și rele. Ceea ce este însă mai puțin clar, pentru cei mai puțin informați, este existența mai multor “curente capitaliste”:
- Conservatorism… își are originile în partidul britanic Tory, pomenit mai sus;
- Liberalism, cu toate variantele lui, inclusiv latura dominantă a laissez-fair-ului, fundamentată de Adam Smith si oarecum de utilitarismul lui John Stuart Mill;
- Social-democrația care îsi are originile în Revoluția franceză, actul de naștere fiind însă dat de partidul social-democrat german la congresul de la Bad-Godesberg (1951), idei preluate apoi și de partidul laburist - în Marea Britanie; ideologia promovată se delimitează strict de ideile marxiste;
- Progresismul… o struțocămilă născută din dorința infamă de a accede la putere și care promovează idei – bune sau rele - care se regăsesc, toate, în celelalte doctrine capitaliste. Cea mai bună dovadă este faptul că mulți lideri social-democrați, liberali si chiar conservatori se declară progresiști. Mai mult decât atât, filozoful doctrinar al progresismului actual, Karl Popper, era un adversar declarat al marxismului! Altfel spus, progresismul este un neo-liberalism, încercarea liberalilor de a-și ascunde cvasieșecul politicilor, fără a apela la idei consevatoare sau social-democrate.
Toate aceste ideologii/partide politice sunt tolerate și finanțate de capitaliști. Nici nu ar putea fi altfel, fiindcă deîndată ce ar apare o fisură ideologică cât de mică în Sistem, forța economico-financiară a Capitalismului ar spulbera-o. Este adevărat, Social-democrația și “Progresismul” fac un apel timid și foarte bine controlat, la echitate socială si sustenabilitate/durabilitate. Ca exemplu, propaganda exagerată, nesusținută tehnic și științific, pentru automobilul electric și celulele fotovoltaice convine de minune unor producători capitaliști… evident în dauna altora. Este de fapt o bătalie pentru putere și pentru globalizare/profit… nimic altceva. Se mai poate afirma că lupta între conservatori si progresiștii liberali este de fapt competiția între capitalistul tradițional, gen Edison sau Ford, chiar și tânărul Bill Gates, care stăpâneau meseria afacerii lor, în raport cu actualul capitalist finanțist, pentru care chiar și calificativul “de carton” reprezintă un eufemism.
Un citat din America la răscruce: un dialog transatlantic (Ed. Humanitas) ne poate lămuri asupra a ceea ce este și ce nu este capitalismul:
“Nu poți cere capitalismului să facă ce face cu success, adică să genereze produse și avuție, și să fie în același timp și ceea ce nu e: un sistem altruist, centrat pe caritate și pe împărțirea profitului. E ca și cum le-ai cere unor militari de profesie să pună pe primul plan al relației lor cu inamicul mila față de semeni, nu obligația de a-l distruge…. Esențialmente material, capitalismul este impersonal și orb moral.”
Marxism și Comunism
Semantic și fonetic Karl Marx este, în țările foste comuniste, pentru o majoritate a populației, evident incultă, o oroare. Paradoxal și penibil, în același timp, aceeași majoritate impune, în mare parte, o atitudine tipic “comunistă”… dar acel comunism primitiv, abject, care își face un titlu de glorie din lipsa de cultura și din vulgaritate, din violență, din batjocorirea religiei și din ura împotriva intelectualilor. Cea mai elocventă demonstrație a fenomenului este România de după 1989, unde se puteau auzi aproape simultan doua tipuri de lozinci: “Jos comunismul!” și “Fără comuniști…” respectiv “Noi muncim, nu gândim!”.
Cu totul alta este situația în țările occidentale, unde Marx se studiază consistent în universități, fiind o marcă, ce nu poate fi ignorată, pentru filozofie și economia-politică. Succesul actual al teoriilor lui Marx și Engels se explică, în principal, prin dovedirea caracterului lor previzionar, datorat unei intuiții de excepție:
- elaborarea conceptului de muncă abstractă, un nou tip de marfă vândută și cumpărată pe piață și, pe cale de consecință, apariția unei clase de oameni lipsiți de proprietate și care n-au altă alegere decât să-și vândă forța de muncă ca pe o marfă;
- concentrarea și centralizarea capitalului;
- tendința capitalismului de a suferi în mod ciclic crize economice;
- caracterul expansionist al capitalismului, fapt dovedit astăzi prin controversata globalizare;
- exploatarea în capitalism este o problemă sistemică și care nu poate fi explicată doar prin înclinații ancestrale;
- analiza marxistă a prezis tendința concurenței de a lăsa fără mijloace de producție un număr crescând de întreprinzători, proletarizându-i, adică obligându-i să-și vândă forța de muncă.
Ideile lui Marx au avut un impact major în sociologie și istorie, prin concepția dialectică, conform căreia, orice sistem social conține forțe care produc contradicții și care pot fi rezolvate doar prin înlocuirea lui. Ne place sau nu, istoria de 5000 de ani a umanității confirmă, până acum, acest lucru: sclavagism, feudalism, capitalism, nazism, comunism….
Marx și Engels sunt exonerați de vină pentru instaurarea, respectiv eșecul comunismului, întrucât ei nu au elaborat o teorie a punerii în practică a ideilor lor. Dimpotrivă, au enunțat două căi de rezolvare a contradicțiilor: prin revoluție sau prin transformări treptate ale societații capitaliste. Unicitatea rezolvării, prin revoluție, conform tezelor leniniste, este practic, singura diferență între marxism și comunism. Pe de altă parte, această teză a trecerii treptate este cea care dă apă la moară celor care încă mai confundă progresismul cu neo-marxismul. Numai că, există neo-marxism în lumea de astăzi dar el nu are nimic in comun cu progresismul, decât ura împotriva religiei… așa cum vom vedea.
Pentru cei care încă se încăpățâneză să nu accepte absurditatea confuziei dintre progresism și neo-marxism ar fi util să mediteze asupra ultimului citat, de mai sus, prin comparație cu vorbele lui Marx:
“Banul coboară toate divinitățile omenirii și le transformă în bunuri. Banul este valoarea autosuficientă a tuturor lucrurilor. De aceea, a privat întreaga lume, atât cea umană, cât și Natura, de valoarea ei proprie.”
În partea a III-a a articolului (ultima) vom arăta că progresismul nu numai că nu are nimic în comun cu marxismul, dar poate fi considerat vârful de lance al marelui capital, de tip finanțist…
Comentarii